07.18.08
Despre muncă - de pe o listă de discuţii
Ceea ce voi scrie mai jos nu-mi aparţine. Am primit textul pe o listă de discuţii. Nu mai cred de mult ideile expuse într-un text. A fost o perioadă în care credeam ceea ce citeam. Nu mai cred NIK! Am rămas cu un puternis impuls de a mă documenta şi a vedea ce gândesc/scriu alţii. Ceea ce voi copia mai jos, probabil n-o fi 100% adevărat, dar “unde nu faci foc nu iese fum!”.
Sfetnicul nopţii, ăla de-mi dă mie piticuţi pe creier, îmi spune să mă lălăi pe Internet, în lung şi-n lat, şi să încerc să înţeleg evoluţia evenimentelor. Trăim vremea unor mari transformări la toate nivelele sociale. Unii spun că nişte forţe divine îşi bagă nasul în direcţionarea evoluţiei planetare, alţii spun de cataclisme naturale din cauza ecologiei… nu mai cred nik! Dar urmăresc anumite reacţii, blog-urile şi listele de discuţii mă ajută! Oamenii, chiar dacă nu scriu 100% cum gândesc, spun câte ceva din cum văd ei lucrurile… “dacă nu faci foc, nu iese fum!”
Iată ce scrie:
“Noi ăştia care visăm mii şi mii de euro salariu, noi ăştia care avem mii de eoru, dar ne-am mai dori 1.000 în plus, noi ăştia care am terminat o facultate din 2000 încoace, noi ăştia care renunţăm la facultate pentru job, noi ăştia licenţiaţi, masterizaţi şi doctoraţi pe bandă rulantă, noi ăştia care lucrăm la o multinaţională, noi ăştia care avem telefoane mai scumpe decât tot salariul părinţilor pe 2 luni, noi ăştia care nu mai avem timp în afara job-ului, noi ăştia, corporatiştii în devenire şi în general,… suntem toţi o generaţie de rataţi.
Suntem ofticaţi de orice, suntem morocănoşi, posaci şi ne punem picături când avem ochii roşii. Ne enervează cei care sunt la fel de supăraţi ca noi, ne enervează şi cei diferiţi. Înjurăm mult, dar suntem credincioşi. Salvăm Roşia, Vama, natura şi tot ce mai e de salvat printr-un mail sau o plimbare într-un week-end cu maşina până acolo..Ne pasă de tot ce e “eco”, de viitorul copiilor şi al omenirii, dar avem becuri aprinse non-stop şi un motor de 2.0 litri la maşină. Lucrăm în neştire, visăm promovări şi un bonus la salariu, dormim puţin, fumăm, bem cafele şi energizante de ne zăpăcim creierii, dăm banii pe prostii, pe jucării care să ne dea încă puţin timp, pe mese proaste în restaurante costisitoare, dar aproape de job. Ne cumpărăm maşini mai scumpe decât ne-am putea permite doar pentru iluzia apartenenţei la o clasă socială creată artificial, ne îmbrăcăm cu haine idioate, incomode, care nici nu ne stau bine - la fel ca toţi cei din jurul nostru.
Ne cumpărăm apartamente fără să le vedem în nu-ştiu-ce-complex ca-o-conservă la câţiva kilometri de oraş. Plătim rate 50 de ani de acum încolo. Dormim puţin, ne doare capul, ne tremură mâinile, ne promitem că vom avea mai mult timp pentru noi, că vom face mai multă mişcare, că vom sta mai puţin în faţa calculatorului, că vom merge într-o zi pe jos. Ne place job-ul pe care îl avem, corporaţia e mama şi tatăl nostru, corporaţia ţine loc de familie, de prieteni, de iubiţi, de amanţi, de tot, ne dă bani pentru tot ce vrem să cumpărăm şi asta e tot ce contează. Nu ştim alte reguli în afara corporaţiei, nu ne interesează altceva, nu vrem altceva. Ne simţim împliniţi. Nu ştim altceva în oraş decât drumul spre job, înapoi spre pat şi vreo 2 cluburi. Nu vizităm nimic decât în team-building. Pentru ce? Ca să ajungem nişte legume terminate la nici 40 de ani? Ca să ne facem scrum încă înainte de a începe să ardem? Pentru a ajunge într-un pod imaginat al unei ierarhii sociale? Ce o să răspundă copiii noştri. ştiind că toată viaţa nu am făcut altceva decât să ne gândim cum să plătim rate, când vor fi întrebaţi ce suntem noi?
Nişte rataţi…”
