05.17.08
Osho - dorinţa de a redeveni inocent
Expeienţele din copilărie îi urmăresc întreaga viaţă pe oamenii inteligenţi. Ei doresc să trăiască din nou aceeaşi inocenţă, aceaşi stare de minunare, aceaşi frumuseţe. Totul se reduce acum la un ecou îndepărtat, la un vis aproape ireal.
Şi totuşi, toate religiile au apărut ca urmare a acestor experienţe, a minunării, a adevărului trăit ca atare, a frumuseţii, a vieţii privite ca un dans minunat. Atunci când ascultă ciripitul păsărelelor, atunci când priveşti uluit culorile curcubeulul, atunci când miroase încântat parfumul florilor, copilul retraieşte în fiinţa sa o amintire profundă, aceea a paradisului pierdut.
Nu este deloc o coincidenţă faptul că toate religiile lumii prezintă - într-o formă metaforică sau alta - ideea că omul a trăit cândva într-un paradis, din care, dintr-un motiv sau altul, a fost expulzat. Parabolele diferă în funcţie de o religie sau alta, dar adevărul exprimat de ele este unul singur: toate aceste parabole sunt o cale poetică de a exprima faptul că orice om se naşte în paradis, după care îl pierde. Cei mai reduşi, cei mai puţin inteligenţi dintre oameni, uită cu desăvârşire de el.
În schimb, oamenii inteligenţi, sensibili, creativi, sunt bântuiţi în pemanenţă de amintirea paradisului în care au trăit cândva şi din care nu a mai rămas decât o amintire vagă, aproape neverosimilă. Aceşti oameni încep să caute paradisul pierdut.
Regăsirea paradisului este tot una cu regăsirea stării de copil. Evident, corpul fizic nu va mai fi acela al unui copil, dar conştiinţa poate să redevină la fel de pură ca şi aceea a unui copil. Acesta este marele secret al oricărei căi mistice: regăsirea stării de copil, redescoperirea inocenţei, nepoluată de nici un fel de cunoaştere, lipsa oricăror cunoştinte, păstrând în acelaşi timp conştiinţa realităţii înconjurătoare, starea de minunare în faţa misterului profund ce ne înconjoară, şi pe care nimic nu-l poate demistifica.
“Expeienţele din copilărie îi urmăresc întreaga viaţă pe oamenii inteligenţi”… nu cred că are importanţă nivelul de inteligenţă. Dimpotrivă chiar, oamenii inteligenţi ar trebui să-şi dea seama că timpul are o curgere ireversibilă şi nu mai pot fi copii, nici inocenţi.”Ei doresc să trăiască din nou aceeaşi inocenţă, aceaşi stare de minunare, aceaşi frumuseţe”… recunosc! Şi eu mă gândesc deseori la experienţele din copilărie, dar îmi aduc aminte (şi regret) de “cele ale burţii”
. Am copilărit la bunici, într-un sat “în care opreşte trenul”. Bunicului i-a plăcut să sădească pomi. Avea, în grădină, de toate: vişine, cireşe, prune, gutui, mere, pere, etc. Copaci, pe care nepotu’su, i-a escaladat, rând pe rând. Oi fi prost! Pe mine din copilărie mă urmăreşte obiceiul de a lua din copac fructele ce-mi plac ci nu din piaţă. Nu regret clipele de minunare şi nici de frumuseţe, regret copacii ăia din care cădeam uneori…”Atunci când ascultă ciripitul păsărelelor, atunci când priveşti uluit culorile curcubeulul, atunci când miroase încântat parfumul florilor, copilul retraieşte”… copiii de care vorbeşte Osho, sunt vechii copii, care au prins vremuri mai puţin modernizate; actualii copii ştiu ce e “parfumul florilor” sau “culorile curcubeului”? Ei ştiu culorile site-ului X, sau “mireasma” SMS-ului!
“copilul retraieşte în fiinţa sa o amintire profundă, aceea a paradisului pierdut”… ştiu copiii de azi ce e ăla “paradis pierdut”? O spun din punctul meu de vedere… ştiu copiii senzaţia fructului luat din copac şi halit cu poftă? A fructelor necoapte, dar mâncate cu poftă?
“omul a trăit cândva într-un paradis, din care, dintr-un motiv sau altul, a fost expulzat”… nu cred că l-a expulzat cineva, e emigrat singur. S-a închis între patru pereţi de beton cu satisfacţia că are buda în casă şi nu trebuie să mai iasă noaptea afară. Pentru valori de confort (lene) minimale omul a uitat de naturaleţe, de parfumul florilor, etc. Nu pot fi coerent :), mă apucă dracii când mă gândesc la copilărie, la stratul de mazăre pe care-l punea bunica şi eu “îl devastam” înainte de a se coace… sau de straturile cu varză, din care “furam” căte una şi o duceam în fundul grădinii şi o haleam, foaie cu foaie. Mulţi ar spune că era ne igienic, fără să spăl fructele sau varza… unu la mână: la bunici, la ţară, nu era atâta praf… doi la mână: nu am fost niciodată infectat.
“toate aceste parabole sunt o cale poetică de a exprima faptul că orice om se naşte în paradis, după care îl pierde”… prin educaţie omul pierde valorile naturale, cele cu care s-a născut. Este educat să creadă în “ţoale festive”, creme ce fac tenul fin, tricouri “bengoase” pe care este o emblemă a firmei Z, mâncare la pungă de plastic fără praf şi cu o duzină de e-uri, etc.
Apropo! Oare ce-i mai periculos? praful sau e-urile. N-am auzit de cancer din cauza prafului!
“Aceşti oameni încep să caute paradisul pierdut”… nu-l caută, îl regretă doar. Am citit pe multe liste de discuţii… sunt oameni care îşi aduc aminte de “parfumul” copilăriei şi regretă acele clipe, dar tot la asortarea culorii pantofilor cu cea a maşinii se gândesc mai mult. Iar acţiunile lor se îndreaptă spre bani, termopane şi “ţoale” de ultimă modă. Ei cred, probabil, că o să vină nu-ş ce divinitate să îi ducă înapoi în paradis-ul sperat de fiecare. Nu fac nimic pentru a le fi mai bine, dar fac multe pentru a încerca să fie apreciaţi şi invidiaţi de alţii…
“dar conştiinţa poate să redevină la fel de pură ca şi aceea a unui copil”… frumos spus, încântător chiar, dar teorie curată! Dacă devii cu o conştiinţă de copil, sincer, fără să minţi şi să crezi în minciunile celor din jur… ceilalţi “îţi vor mânca din farfurie”. Nu am încercat să redevin copil, dar am încercat să fiu sincer şi să explic oamenilor problemele ce apar. Ştiu părerea majorităţii despre astfel de comportament!
