01.26.07
Baniiiiiiiiii
Acu’, odată cu plecarea de la acest job, m-am lovit din nou de sintagma “fuga după bani”, care m-a făcut să mă mai gândesc încă odată asupra nocivităţii şi demenţilităţii unei astfel de atitudini în viaţă. Nu vreau să teoretizez, o să povestesc nişte cazuri reale.
1. Un coleg, 36 de ani, pleacă la o firmă particulară, “după” un salar de 25 milioane (2.500 RON) în mână. Job-ul nu era în Iaşi, ci în alt oraş: trebuia să-şi facă singur de mâncare. Stătea într-un apartament de serviciu, dar nu avea cu cine sta de vorbă seara, când venea de la servici - lipsă de comunicare.
A rezistat vreo 4 luni. Venit înapoi, la un salar de angajat la stat, i-au trebuit 2 luni să-şi revină la starea de echilibru pe care o avuse înainte de a pleca. Mâncarea care îi lipsise şi lipsa de “cei apropiaţi” (familia) îl facuse aproape de nerecunoscut. Efectiv, când stăteam de vorbă cu el, i se vedea în ochi “singurătatea” de care suferise în cele 4 luni.
Singur a recunoscut (e sincer băiatu’) că a rămas cu nişte sechele mentale după acea experienţă, dar de care s-a “vindecat”. Şi-a revenit singur, fără ajutor medical, re-venirea în mijlocul familiei i-a redat achilibrul pierdut.
Cazul nu trebuie generalizat. Sunt multe persoane care nu sunt afectate de lipsa celor apropiaţi, le este suficientă comunicarea pe probleme de servici, la locul de muncă. Probabil, astfel de persoane au şi o comunicare cu ei înşişi bine pusă la punct.
