05.28.08
Eclesiastul - totul este deşertăciune
Unul dintre… capitolele Bibliei, “Eclesiastul“, l-am putea defini ca fiind un strămoş al dezvoltării personale naturale pe care, în ziua de azi, şi Eckhart Tolle, încearcă să o promoveze, încercând (probabil zadarnic) la rândul său chiar şi Osho. I-am amintit doar pe cei doi, ca fiind cei mai apropiaţi zilelor noastre, reuşind să-şi promoveze ideile şi concepţiile prin mijloace mass-media cu performanţe ridicate.
Dintre anticii vremii care s-au “aplecat” mai din tinereţe spre cugetări interioare profunde despre viaţă şi satisfacţia de a trăi, l-am menţionat (în capul listei chiar) pe Eclesiastul, ca fiind un reprezentant al cărţii de căpătâi, al oricărui creştin.
Cel mai celebru antic, pornit pe calea “regăsirii de sine”, rămâne tutoşi Buddha, învăţătura sa creeând chiar o religie cu mulţi adepţi.
Chiar singur m-aş putea învinui că am făcut mai sus “un ghiveci” de învăţături/învăţători celebre. Toşi cei menţionaţi mai sus, au fost nişte “înaintaşi” care au încercat să lase în urma lor experienţa unei vieţi trăite pe propriile picioare, fără a se lăsa conduşi de concepţiile şi sistemul de valori în care credeau contemporanii lor.
Din păcate, munca lor, în încercarea de a-i trezi şi pe alţii, a rămas fără rezultate remarcabile. Nu mă refer la o schimbare de valori ai întregii societăţi, ci măcar a unui grup restrâns de persoane. Învăţăturile celor decedaţi au lăsat în urmă un număr de discipoli care, mânaţi de interese personale, au avut abateri foarte mari de la ideile originale promovare de iniţiatorul căii respective.
Au fost şi oameni care nu au avut preocupări “de-ale sufletului”, la vârste tinere. Au urmat ideile promovate de societate, de a fi respectaţi şi apreciaţi de semeni, pentru realizările lor exterioare. Au ajuns la bătrâneţe în stări interioare foarte disconfortante. Unii dintre ei, fiind oameni de litere, şi mânaţi de un impuls interior al propriei lor conştiinţe, sau de dorinţa de lăsa urmaşilor o învăţătură profund umană, au scris despre stările psihice interioare, datorate unor concluzii despre viaţa lor în ansamblu, ajungând la unele regrete de “viaţă trăită în van”.
Eugen Ionescu, în celebrul său “testament“, defineşte această stare interioară ca un vid existenţial. Octavian Paler, surprins de tristeţea afişată pe fizionomia Învingătorului sculptat de Michelangelo, îşi pune întrebări despre ideea de reuşită în viaţă.
Este deşertăciune să agoniseşti valori materiale: case, bani, maşină, etc. Nu le iei cu tine, rămân urmaşilor care, probabil, le vor prăpădi sau cine ştie ce se poate întâmpla cu ele. E bine “să aduni” în viaţă înţelepciune, valori interioare, care să-ţi confere un echilibru până la adânci bătrâneţi
Nu! Nu vreau să spun că valorile interioare le-ai lua cu tine, într-o posibilă “viaţă de apoi”. Discuţia despre o posibilă “viaţă după moarte”, în Rai, Iad sau Nirvana, pe mine, personal, nu mă interesează. Urmez îndemnul strămoşesc “morţii cu morţii şi viii cu viii!”. Sunt viu, mă preocup de viaţă… şi de echilibrul ei.
