Скачать программки на комп Карта сайта Samsung gt s3600 скачать игры Карта сайта Скачать дрожь земли 3 Карта сайта Tekken 6 скачать бесплатно торрент Карта сайта Катя чили скачать бесплатно Карта сайта Vkracker 5 скачать Карта сайта Скачать cell Карта сайта Скачать порно сестер Карта сайта Скачать суперзвезда Карта сайта Саруханов зачем вернулась ты скачать Карта сайта Ла2 скачать бесплатно Карта сайта Acdsee keygen скачать Карта сайта

03.25.07

Osho – singurătate şi solitudine

Posted in Ce au spus... at 2:08 am by rast

Omul nu a învăţat încă să guste frumuseţea solitudinii. El caută mereu să se angajeze într-o relaţie, să fie cu cineva – cu un prieten, cu un părinte, cu o soţie sau un soţ, cu un copil… cu cineva. El a creat societăţi, cluburi – Lyon Club, Rotary Club. El a creat partide politice, ideologice. El a creat religii, biserici. Însă toate acestea sunt necesare pentru a-l face să-şi uite singurătatea. Fiind în mijlocul acestor mulţimi încerci să uiţi ceva, ceva de care îţi aminteşti uneori în întuneric: că te-ai născut singur, că vei muri singur, că indiferent ce ai face, trăieşti singur.

Orice efort de evitare a singurătăţii eşuează şi va eşua, deoarece este împotriva legilor fundamentale ale vieţii. În fond, nu ai nevoie de un surogat care să te facă să-ţi uiţi singurătatea; trebuie doar să devii conştient de singurătatea ta, care este o realitate. Iar faptul de a o experimenta, de a o simţi, este atât de frumos tocmai pentru că reprezintă eliberarea de mulţime, de turmă, de celălalt. Este eliberarea de teama de a fi singur. E de ajuns să auzi cuvântul “singur”, că îţi şi aminteşti de o rană; ai nevoie de ceva pentru a umple acest gol care te răneşte. Ai nevoie de cineva pentru a-l umple. Cuvântul “solitudine” nu are acelaşi sens – de rană, de gol care trebuie umplut. Solitudine înseamnă pur şi simplu împlinire. Eşti un întreg; nu este nevoie de nimeni altcineva pentru a te completa. Încearcă deci să găseşti centrul tău lăuntric în care eşti totdeauna singur, în care singurătatea a fost întotdeauna perfectă. În viaţă, în moarte sau oriunde ai fi, eşti mereu singur. Însă această solitudine este atât de plină – nu este nici un gol -, atât de completă, atât de încărcată cu toate darurile vieţii, cu toate frumuseţile şi binecuvântările existenţei, încât imediat ce ai gustat din propria ta singurătate, durerea va dispărea. În locul ei se va naşte un ritm nou, de o extraordinară blândeţe, pace, fericire şi binecuvântare. Aceasta nu înseamnă că un om care este centrat în solitudine nu îşi poate face prieteni; în realitate, numai o asemenea fiinţă poate avea prieteni, deoarece pentru el prietenia nu mai reprezintă o nevoie, ci o împărtăşăre. Fiinţa umană are atât de mult, încât poate împărţi cu alţii.


“Omul nu a învăţat încă să guste frumuseţea solitudinii”… ca în orice traducere, şi aici am o reţinere asupra exprimării: “nu a învăţat încă” – ne duce cu gândul la ideea că omul se naşte cu sentimentul singurătăţii şi va trebui să înveţe, în timpul vieţii, să guste din sentimentul solitudinii.        

Întrebarea care se pune: un copil mic, 10-12 luni sau chiar 1-2-3 ani, are sentimentul singurătăţii? Eu îmi aduc aminte, din copilărie, că nu sinţeam lipsa unor “parteneri” de joacă. Nici alţi copii. Nici ei nu au nevoie de colegi… se descurcă singuri. Imaginaţia şi spontaneitatea nativă le asigură un mediu de viaţă (ca să nu zic joacă  :) ) în care îşi pot desfăşura activitatea, fără a simţi nevoia unor parteneri.

Da! dar aceşti copii, sau mai bine zis conştientul lor, sunt, în oarecare măsură, în contact cu Adevăratul lor Eu interior (corpul cauzal). Sentimentul singurătăţii apare odată cu trecerea anilor şi “îndepărtarea” conştientului de Adevăratul Eu. Această îndepărtare nu este un fenomen natural. Ea se instalează ca urmare a interpunerii, între conştient şi Adevăratul Eu, a mentalului fiecărei persoane; încărcat şi el, de fel de fel de idei, concepţii, reguli de viaţă, etc.

Solitudinea este în natura umană. Oamenii, copiii, se nasc solitari. Sistemul de valori ai societăţii îi/ne învaţă că nu este bine să trăim singuri, că este bine şi frumos să ne înconjurăm de oameni gălăgioşi.

“deoarece este împotriva legilor fundamentale ale vieţii”… e frumoasă exprimarea cu: “legile fundamentale” – dar îmi place să numesc aceste legi: viaţă naturală – adică, aşa cum natura a creat viaţa. O numesc natură, pentru că, după părerea mea, în acest caz, nu are importanţă dacă viaţa a fost creată de o forţă supra-naturală (Dumnezeu) sau de “supa primordială” şi BigBang.

Nu! Natura nu ne-a “condamnat la singurătate”, aşa cum ar putea afirma o persoană cuprinsă de o filozofie pesimistă (gen Cioran). Natura ne-a creat unitari, astfel încât să trăim în solitudine, dar noi, începând din fragedă copilărie, începem să ne “fragmentăm” – să nu mai dăm importanţă acelor mici simţiri – şi în final să ajungem să trăim cu un puternic sentiment al singurătăţii.

“tocmai pentru că reprezintă eliberarea de mulţime, de turmă, de celălalt”… un lucru cu care nu prea sunt de acord! Echilibrul (frumuseţea) solitudinii rezidă din adevărata menire a omului. Dacă vreţi o comparaţie… să ne imaginăm un mecanism format din multe, multe piese. O roată dinţată, care face parte din acest mecanism, oriunde am pune-o, singură – nu reprezintă nimic. Ea are o valoare, doar în cadrul acelui mecanism. Aşa şi omul: solitudinea este adevăratul loc al lui… mecanismul din care face parte!

“atât de completă, atât de încărcată cu toate darurile vieţii”… Da! Într-adevăr! În primele momente de trăire a solitudinii (aceste momente pot fi luni sau chiar ani) ai senzaţia că este ceva nemaipomenit, ceva extraordinar. Şi acest lucru, din cauză că eşti obişnuit să conştientizezi un sentiment de singurătate, iar fiinţa umană trăieşte şi gândeşte prin comparaţie. Comparativ cu starea de singurătate, solitudinea este ceva extraordinar dar, odată ce te obişnuieşti cu starea de conştiinţă de solitudine, acest lucru nu ţi se mai pare extraordinar, ci natural.

După mult timp de trăire în solitudine devii conştient că asta este starea naturală a fiinţei umane şi singurătatea este doar “o deviere” de la adevărata condiţie umană, aşa cum a fost ea creată de natură.

“numai o asemenea fiinţă poate avea prieteni, deoarece pentru el prietenia nu mai reprezintă o nevoie”… dacă ar fi să vorbim despre egoism… aproape toţi oamenii care îşi fac prieteni din nevoia personală de a-şi alunga singurătatea pot fi învinuiţi, într-o oarecare măsură, de egoism.

Ideea de a avea prieteni/prieten (pe X sau pe Y…) trebuie să aibă la bază alte criterii decât nevoia de a alunga sentimentul singurătăţii personale.

Leave a Comment