Скачать программки на комп Карта сайта Samsung gt s3600 скачать игры Карта сайта Скачать дрожь земли 3 Карта сайта Tekken 6 скачать бесплатно торрент Карта сайта Катя чили скачать бесплатно Карта сайта Vkracker 5 скачать Карта сайта Скачать cell Карта сайта Скачать порно сестер Карта сайта Скачать суперзвезда Карта сайта Саруханов зачем вернулась ты скачать Карта сайта Ла2 скачать бесплатно Карта сайта Acdsee keygen скачать Карта сайта

07.28.07

Osho – dezvoltare personală naturală

Posted in Ce au spus... at 7:21 am by rast

Este greu să iubeşti oameni reali: pentru că un om real nu o să-ţi satisfacă aşteptările. Nu asta e menirea lui. El nu se află aici pentru a împlini aşteptările altcuiva, el trebuie să-şi trăiască propria viaţă, şi ori de câte ori face o mişcare cu care nu eşti de acord, sau ori de câte ori nu e în armonie cu sentimentele tale, ţi-e greu să-l iubeşti.


 

“Este greu să iubeşti”… până la iubire mai este… Este greu să accepţi compania unui om real. Când spun companie mă refer la toate situaţiile în care se creează o comunitate de oameni: colegi de birou, vecini de bloc, etc…

“oameni reali”… Osho, în acest citat, prin sintagma de om real, defineşte ceea ce eu numesc un om dezvoltat natural, conform naturii sale native.

“un om real nu o să-ţi satisfacă aşteptările”… sistemul de valori actual ne învaţă că trebuie să fim fiinşe/oameni adaptabile la “condiţiile progresului civilizaţiei”. Adică, trebuie să ne adaptăm şi să suportăm anumite principii de conduită socială, încercând, pe cât posibil, să fim binevoitori cu “aproapele nostru”. În acest mod, adoptând unele principii de trai moderne, întrăm în contradicţie cu anumite principii de viaţă, aşa cum le-a creat natura… şi aşa cum le percepem, prin ceea ce simţim (inteligenţă emoţională).

O să dau un exemplu din viaţa mea zilnică. Un principiu al societăţii noastre civilizate este că trebuie să integrăm în mijlocul nostru persoanele oarecum handicapate şi care suferă de boli psihice. E un principiu umanitar, frumos şi foarte lăudat/lăudabil din punct de vedere teoretic. Dar practica…

Blocul în care locuiesc este vecin, faţă în faţă, cu un alt bloc, cu două scări; deci, în total: 60 apartamente. La o scară din blocul vecin locuieşte o persoană – femeie – de vreo 60 de ani, singură, probabil şi fără rude prin Iaşi. A avut şi nişte internări la Socola, cu probleme psihice grave. Medicii au hotărât că este vindecată şi au externet-o.

Aproape în fiecare zi, când este cald, iese după-amiaza în faţa blocului şi vorbeşte cu fel de fel de persoane. Pe toţi care intră sau ies dîn bloc îi salută. Frumos până aici  :)   dar, ea nu vorbeşte ci ŢIPĂ, aşa este vorba ei, tare. Probabil are o problemă şi la corzile vocale. Sunt copii care dorm, persoane care după 8 ore de muncă vor să se odihnească după-amiaza. Muuulţi i-au spus să nu mai strige în halul ală… ea replică faptul că are apartament în acel bloc şi are dreptul să vorbească.

Nu intru în amănunte asupra deselor certuri cu cei care sunt deranjaţi de tonul ei, mult peste valorile unui ton de discuţie normal. Vreau doar să subliniez ideea de la care am pornit: ea nu înţelege starea unui om obosit, vanit de la servici… ea nu înţelege multe – are multe internări şi multe probleme. Dar spitalul “nu o mai vrea”, o consideră vindecată, şi conform principiilor societăţii noi, vecinii, trebuie să o integrăm în comunitate. O astfel de persoană nu se poate integra în nici o comunitate, este bolnav psihic. Spitalul internează şi tratează oameni cu o anumită simptomatologie. Vorba pe tonuri deranjante nu este o simptoma a vreunei boli.

“el trebuie să-şi trăiască propria viaţă”… aşa cum se exprimă Osho, creează impresia că “omul real” este îşi ghidează viaţa după alte trebuinţe. El nu “trebuie” să-şi trăiască viaţa ci, îşi dă seama, conştientizează, că nu îl ajută cu nimic faptul că implineşte aşteptările cuiva. Omul real îşi va trăi viaţa din proprie conştiinţă, nu conformându-se unor percepte sociale. Dar nu este o trebuinţă, este o alegere.

“sau ori de câte ori nu e în armonie cu sentimentele tale”… aici am un exemplu din propria-mi viaţă. La un fost loc de muncă, nu am prea fost agreat de colegii de birou (că la celelalte, parcă aş fi fost  :)   )  , un coleg ceva mai sincer, după ce am plecat de acolo, mi-a spus-o în faţă: “nu ai prea fost iubit de colegi”. Eu i-am spus: “Da! mi-am dat seama, dar nu ştiu de ce!”. După câteva secunde de gândire am primit şi răspunsul: “ai prea mare încredere în tine. Şi acest lucru deranjează”.

Da! Acesta este drumul… odată pornit pe o cale de dezvoltare personală naturală, dezvoltându-ţi inteligenţa emoţională, începi să ai încredere în tine, nu mai ai nevoie de sfaturile celorlalţi şi nu numai că nu le ceri sfatul dar, atunci când ei, binevoitori :) , îţi dau sfaturi…, tu nu le aplici, nu te raliezi aşteptărilor lor. Vei deveni un paria. Da! Ăsta este preţul echilibrului tău interior pe care l-ai dobândit.

Nu este vorba de un preţ pe care trebuie să-l plăteşti unor forţe subtile  :) , se pare că principala cauză a ne-agreării unui om real, a unui om cu încredere în forţele proprii, este invidia.

Făcând o analogie cu străvechiul proverb: “Vulpea când nu ajunge la struguri spune că sunt acri”, la fel şi oamenii: când văd un om echilibrat, cu încredere în el însuşi, îl blamează, spunând despre el fel de fel de lucruri spre a-l denigra şi a nu fi de acord cu el.

Leave a Comment