02.23.07
Osho – căutarea; scop în viaţă
Am auzit o anecdotă despre o mare mistică sufistă Rabia al Adawia. Într-o zi pe înserate, oamenii au găsit-o în stradă, căutând ceva. Era bătrână, avea vederea slabă, aşa că vecinii au venit să o ajute. Au întrebat-o: “Ce cauţi?”.
Rabia a răspuns: “Îmi caut acul. L-am pierdut”. Vecinii au dat să-l caute, dar şi-au dat seama imediat că drumul era foarte mare iar acul era ceva foarte mic. Aşa că au întrebat-o pe Rabia: “Te rugăm să ne spui unde l-ai pierdut, locul exact, căci altfel e greu să-l găsim. Drumul e mare şi putem să căutăm mult şi bine până să-l găsim, dacă o să-l găsim. Unde anume l-ai pierdut?”.
- În casă, a răspuns Rabia.
- Atunci de ce îl cauţi aici? au întrebat ei.
- Fiindcă aici e lumină, iar înăuntru nu e.
Această anecdotă e foarte semnificativă. Te-ai întrebat vreodată ce cauţi? Ai considerat vreodată că e important să meditezi adânc pentru a şti ce cauţi? Nu. Chiar dacă în unele momente de visare ai avut o idee vagă despre ceea ce cauţi, nu ai ştiut niciodată precis ce anume este. Nu l-ai definit încă.
Dacă încerci să-l defineşti, cu cât capătă mai mult contur cu atât mai mult îţi dai seama că nu e nevoie să-l cauţi. Căutarea poate continua numai într-o stare de imprecizie, de lipsă de claritate, de visare; când lucrurile nu sunt clare continui să cauţi, împins de un îndemn lăuntric, tras de un imbold insistent. Ştii una şi bună; trebuie să cauţi. E o necesitate lăuntrică. Dar nu ştii ce cauţi. Şi dacă nu ştii ce cauţi, cum să găseşti?
Cauţi ceva vag – crezi că e în bani, în putere, în prestigiu, în responsabilitate. Dar pe urmă vezi oameni respectabili, oameni puternici care şi ei caută. Şi mai vezi şi oameni extraordinar de bogaţi care caută şi ei; caută până la sfârşitul vieţii. Prin urmare, bogăţia nu ajută la nimic, puterea nu ajută la nimic.
Să vă dau exemplu de o altă “căutare” greşită. O tipă, după al doilea divorţ sau, cu alte cuvinte, după al doilea bărbat pierdut din viaţa ei, a început să se preocupe de “spiritualitate”. Dar care era scopul ei? Voia să-şi găsească un bărbat sau, în termeni mai ne-academici, voia să intre în tagma celor care se preocupă de spiritualitate, să se apropie de Dumnezeu şi să-l roage “să-i dea un bărbat”. Păi!!! deja îi dăduse doi, dar dacă nu a ştiut să-i păstreze…
A avut mai multe “ieşiri” (crize de nervi) după ce, timp de vreo 10-12 luni, dând la diverse biserici, fel de fel de pomeni, etc., a văzut că nu i se arată nici un bărbat (falnic, calare pe un Mercedes alb 
). Una din “ieşiri” a fost atunci când, supărată rău de tot, a spus ceva de genul: “Dau divorţ de Dumnezeu!!! Nu a fost în stare să-mi îndeplinească dorinţa”.
Ceea ce dovedeşte că “spiritualitatea” care o afişa, credinţa ei, era una falsă, bazată pe ritualuri exterioare, să facă “un troc” cu Dumnezeu… să-i dea un bărbat. Că parcă Dumnezeu ar fi fraier: o vede că duce de pomană la beţivi şi îi “plouă” cu bărbaţi.
Când am auzit că a divorţat deja de două ori, mi-am pus problema dacă nu cumva are ea vreo hibă… că “fug” bărbaţii de ea. Drept urmare, am început să fiu “mai receptiv” despre persoana ei… şi m-am prins de poantă. Este o tipă foarte posesivă şi insistentă. Genul de om care crede că ea are dreptate şi alţii nu. A încercat “să-i schimbe” pe cei doi soţi ai ei. Le cerea să fie aşa cum voia ea… să le domine personalităţile… Păi! şi normal că băieţii au preferat “calea pribegiei” No women, no cry…
Orice bărbat ar fi cunoscut, îl trata ca pe o marionetă, “demnă” de buna ei purtare către cele divine…
Femeia căuta un bărbat, dar nu-l căuta acolo unde trebuie. Apropo de dezvoltare personală.. dacă voia un partener de viaţă, trebuie să se schimbe pe ea însăţi, să accepte că şi bărbatul respectiv este om, ca şi ea, şi are dreptul să-i fie respectate dorinţele şi personalitatea.
Trebuie să-ţi defineşti foarte bine scopul unei căutări. A căuta în cele spirituale, îndeplinirea de către forţele divine, a unor dorinţe particulare, mi se pare un drum greşit, o căutare fără rost… cauţi acul, acolo unde nu l-ai pierdut.
“Drumul spiritualităţii” presupune, aşa cum spune şi Inayat Khan, aici, o schimbare a viziunii tale despre lume, nu îndeplinirea unor dorinţe.
Există în ziua de azi “un curent modernist”, care afirmă că dacă îţi doreşti cu adevărat ceva şi faci fel de fel de mentalizări, vizualizări şi alte tehnici, dorinţele se îndeplinesc. Nu mă pronunţ dacă o fi adevărat sau nu, dar vreau să-mi dau cu părerea asupra altui aspect: nu-l băgaţi şi pe Dumnezeu în “ciorba” asta, cu îndeplinirea dorinţelor.
Toţi cei care au avut o adevărată “inspiraţie divină”, care l-au căutat pe Dumnezeu “din suflet” şi nu pentru a face un bussines cu el, au găsit un Dumnezeu (o putere divină) care se ocupă cu altceva, nu cu satisfacea unor dorinţe personale.
“când lucrurile nu sunt clare continui să cauţi, împins de un îndemn lăuntric, tras de un imbold insistent”… puţini oameni mai continuă să caute, urmându-şi îndemnul interior. Mulţi se complac în valorile sociale: casă, maşină, nevastă, copil, etc. Şi deja se consideră “realizaţi”. În ziua de azi, a fi realizat, implică acumularea unor lucruri exterioare, chiar dacă psihicul este ros de frustrări şi nemulţumiri de sine însuşi. Conştientul încearcă să se auto-mulţumească raţional, prin gândire şi auto-argumentare, că ai realizat ceva în viaţă, că ai acumulat destul şi ai ce le lăsa urmaşilor… dar psihicul are depresii, ne-mulţumiri de sine însuşi. Are mulţumiri, dar aceastea sunt îndreptate spre acumulare de valori materiale, iar sentimentul de ne-mulţumire interioară nu dispare.
A fi realizat, pentru omul modern, nu implică nici o valoare interioară. Dar atunci, omul care a dobândit o linişte interioară, un echilibru stabil, un conştient lipsit de frustrări… ce este?
