Archive for Viata
09.19.08
Normalitatea se transformă
În anii de liceu şi şcoală generală nu i-a plăcut istoria. Învăţa să treacă clasa! După ce a terminat anii de studiu, după ce nu a mai fost “băiatul mamei” ci a devenit “stăpân pe propriul destin”, a început să se preocupe de ceea ce îl interesa şi putea să-i folosească. Astfel, într-o carte scrisă de Mircea Eliade, a găsit o idee foarte interesantă despre istorie, idee ce suna cam aşa: “nu este important să memorăm date calendaristice, succesiuni de domnitori şi evenimente considerate importante, este bine de sintetizat mişcări importante de atitudini şi schimbări de comportament”.
După o astfel de idee a început să sistematizeze altfel informaţiile de istorie învăţate în anii de şcoală. Chiar şi acum, nu-l interesează evenimentele şi perioada în care s-au petrecut, îl interesează influienţa acestora asupra vieţii cotidiene, în ce măsură acel eveniment a schimbat mentalitatea societăţii.
În vremurile noastre asistăm la mari schimbări sociale pe toate nivelele. Una dintre ele este sănătatea oamenilor, cel puţin oamenii din mediul urban. La început dădea vina pe lipsa de bun simţ a oamenilor, scuipă pe jos… pe unde mergi vezi fel de fel de pete lăsate de secreţiile bucale ale cetăţenilor trecători pe trotuare. Răul trebuie tăiat analizat de la rădăcină. Oamenii simt nevoia de a scuipa. Au secreţii bucale care îi deranjează. De ce au astfel de secreţii? A observat un lucru! Odată cu schimbarea vremii scuipăcioşii se înmulţesc. În vara ce a trecut, fiind cald, nu au fost prea frecvente manifestările de eliberare a secreţiilor. Odată ce frigul s-a pogorât, au început şi manifestările de tuse, smiocăit şi scuipăcit.
Toate aceste manifestări au drept cauză scăderea sistemului imunitar al oamenilor. Nu educaţie civică le trebuie oamenilor, ei vor trece peste orice fel de moralitate şi bun simţ pentru a se simţi bine şi degrevaţi de propriile secreţii nazale şi bucale. Rădăcina acestor manifestări greu suportabile de urechile, nasul şi ochii noştri, este ar putea fi îmbunătăţirea sistemului imunitar personal al fiecărei persoane. Dar oamenii preferă papa bun, din pungi de plastic, de la super-market-ul din colţ. Nu avem ce face împotriva acestei tendinţe sociale. Voi aştia, care aveţi grijă de sănătate în primul rând, trebuie să vă adaptaţi majorităţii. Trebuie să vă creaţi un mental puternic, să reconsideraţi normalitatea vieţii cotidiene. Normalitatea este tuse, muci şi scuipat… oameni cu dezechilibre mari al sistemului imunitar. Nu sunt boli, dar pot da viroze şi alte probleme.
Unor astfel de oameni nu le poţi atrage atenţia şi să le explici cum stă problema. Ei suferă de o altă stare devenită normalitate a primului deceniu al secolului XXI: isteria, aşa cum, pe îndelete, se descrie şi în acest post. Astfel de oameni pot riposta foarte dur, dând vina pe viruşi, care-şi fac de cap şi circula alandala. Viruşi au fost dintotdeauna şi vor fi mereu, chiar şi aparatul medical este de acord cu ideea că mulţi oameni poartă viruşi, dar ei nu sunt activi, sistemul imunitar, al fiecărei persoane în parte, “îi ţine la respect”
09.17.08
Civilizaţie
Noi, oamenii civilizaţiei sec. XXI, care considerăm că această societate bolnavă în care trăim, este rodul unei evoluţii de sute sau mii de ani, am ajuns să tremurăm de frică din cauza roadelor evoluţiei. Preconizatul sfârşit al lumilor, cu ocazia lansării acceleratorului de particole din 10 septembrie, nu numai că a fost un prilej pentru jurnaliştii iresponsabili de a creea conţinut pentru publicaţia la care lucrează, dar a arătat cât ne neştiutori şi manipulative sunt masele mari de oameni.
Mari comunităţi de oameni s-au speriat/alarmat de aceste zvonuri apocaliptice. Am învăţat, prin anii de liceu, că oamenii preistorici se temeau de tunete, de fulgere, şi de ale manifestări ale naturii. Ni se spunea că omenirea a început un proces evolutiv, prin a cunoaşte şi a-şi explica aceste manifestări ale naturii. Da! Am ajuns să dăm unor manifestări ale naturii, explicaţii care nu ne mai fac să divinizăm acele manifestări şi să le punem pe seama unor zei mânioşi. Dar am ajuns să ne temem de acele lucruri ale progresului, pe care noi înşine le-am creat.
Ne facem rău singuri! Aş putea povesti aici şi despre energia nucleară folosită în alte scopuri decât cele energetico-sociale, şi despre avioanele ce continuă să cadă şi să facă victime, cât şi despre alte şi alte “cuceriri ale tehnicii şi tehnologiei”, dar nu se poate realiza nimic progresiv fără oarece sacrificii.
Una este să realizezi ceva, făcând sacrificii… şi alta este să realizezi ceva de care să-ţi fie frică. Am putea pune această frcă şi pe o lipsă de educaţie a maselor mari de oameni, sau pe o lipsă a încrederii în cercetătorii de ştiinţă. Am putea găsi multe justificări şi motivaţii, ne putem lansa în variate discuţii filozofice, dar nu ne ajută cu nimic. Beneficiem de un avans tehnologic care este ca o “frecţie cu ceai de muşeţel la un picior de lemn”. Ne minunează avansul luat de industria farmaceutică, cu sumedenia de medicamente oferite, dar spitalele sunt din ce în ce mai pline de persoane cu vârste din ce în ce mai mici, cu afecţiuni foarte grave, întâlnite la oamenii ne-civilizaţi, de acum 70-90-100 ani, la vârste înaintate şi doar sporadic.
Morţile premature, la vârste sub 50 de ani, încep să devină normalitate, pentru societatea noastră, într-o fugă nebună după bunuri materiale, fragile şi perisabile.
09.08.08
Viziune, punct de vedere
Simţul îi spune că omenirea a ajuns în ultimul hal de degradare. Unele persoane cataloghează comportamentul şi atitudinea omenirii drep semi-sălbatecă, alţii spun că omenirea a căzut în animalism, că se comportă ca animalele, că oamenii nu mai au raţionalitate, că se ghidează după valori sau credinţe manipulatorii. El încearcă să riposteze: se poate mai rău! Este contrazis, simîul interior aduce argumente. Poate cel mai important argument al decadenţei omului este sistemul de credinţe, sistemul de valori după care un om se conduce în viaţă.
Încă din primii ani de educaţie, oamenilor li se bagă în cap ideea de a-şi susţine punctul de vedere. Dacă el îşi face un punct de vedere asupra unui eveniment, trebuie să şi-l susţină până cade în brânci. Şi îşi susţine punctul de vedere care, de multe ori este unul greşit, ne-conform cu adevărul. Educaţia nu învaţă oamenii să caute adevărul despre un eveniment, îi învaţă că trebuie să-şi impună părerea despre acel eveniment. Dacă sunt aduse argumente temeinice împotriva părerilor eronate ale unei persoane, ea se apără cu un sumplu: “asta e părerea mea!”… şi trăieşte în continuare cu părerea personală despre acel eveniment. Trăieşte în fals, în minciună. Aşa îl învaţă societatea, să trăiască cu părerea lui. Apoi omul se miră că are stări psihice negative… păi dacă se iluzionează singur!!! Dacă-şi creează propriile iluzii asupra realităţii, realitatea sau alte entităţi, ce vină au?
Oamenii caută să-şi impună propria viziune despre un anumit lucru. Viziunea odată creeată, cercetarea/documentarea despre acel lucru încetează. Întervine aici un alt factor mental uman: orgoliul! Oamenii se cred aşa de deştepţi, că doar de la primele impresii despre un lucru, deja şi-au creat o părere conformă cu realitatea şi apoi şi-o susţin în faţa oricui.
Educaţia ar trebui reconstruită din temelii, încă de la grădiniţă copiii să fie învăţaţi să caute adevărul, nu să-şi impună punctul de vedere. Odată viziunea despre un lucru creeată, s-a terminat cu gândirea despre acel lucru, cu procesul de raţionalizare. Părerea personală devine o înregistrare în memorie, iar omul respectiv, când stă de vorbă cu cineva “pune banda” şi lasă, pe calea corzilor vocale, să se rasfrângă asupra mediului înconjurător, părerea lui despre lucrul X.
Unii oameni realizează că au avut un punct greşit de vedere, spre anii bătrâneţii, moment în care încep regretele personale şi sentimentele unei viaţi trăite de pomană. Pentru a-şi găsi scuze, unii oameni dau vina pe Dumnezeu, că Dumnezeu nu i-a ajutat să vadă adevărul. BA NU! Dumnezeu te-a ajutat: ţi-a dat acest mecanism al gândirii raţionale, a inspirat un om de geniu care a spus “somnul raţiunii naşte monştri!”. Oamenii nu au vrut să folosească acest minunat instrument: mintea raţională, ei au folosit doar un alt aparat din dotarea personală: urechea. S-au culcat pe o ureche şi au strigat sus şi tare: “asta e părerea mea!”. Şi se mai miră omenirea că psihologii nu mai fac faţă!!!
Punct de cotitură
A fost o perioadă în care a simţit să se retragă din societate, să devină un singuratic, să-şi reducă comunicările interpersonale la minim. Doar cele strict necesare şi cu obligaţii mari sau cele pe care simţea să le facă. Erau foarte puţine, puteau fi numărate pe degete. Comunicarea cu colegii de servici s-a redus la minim, doar discuţii despre probleme de servici, ce trebuiau rezolvate.
La un moment dat a simţit să se documenteze despre noile obiceiuri sociale, a simţit nevoia să citească Internetul românesc în lung şi-n lat. Abia atunci şi-a dat seama de importanţa etapei de însingurare. A căpătat un echilibru interior foarte mare. Cu o încredere în sine şi în forţele proprii, şi-a dat seama că părerea proastă, de multe ori din invidie, a unor persoane, nu-l mai pot atinge. Trăia încă cu impresia că normalitatea societăţii este cinstea, adevărul şi bunul simţ. Răsfoind pagini scrise de mulţi alţii, din toate colţurile ţării, unii oameni cu mari experienţe în comunicarea cu societatea, şi-a dat seama că normalitatea s-a schimbat. Normalitatea s-a modificat cu 180 de grade: furt, minciună, bătaie de joc. O persoană îi povestea că a fost pe litoral, a plătit campingul/cortul pentru o noapte şi a stat trei. S-a exprimat:
- Dacă toată lumea fură, eu de ce să nu fur.
A crezut că este un caz mai aparte, o persoană mai inovativă. Abia apoi şi-a dat seama că majoritatea oamenilor gândesc la fel. El nu se va apuca de furat, indiferent de valorile normalităţii. Cu mult timp în urmă îşi exprimase părerea despre el însuşi:
- Nu-mi place să trăiesc într-o normalitate predominată de minciună.
Acum s-a mai adăugat: furtul şi bătaia de joc… cel puţin. Nu! În punctul de echilibru interior, în care a ajuns în etapa de însingurare, îi vor lipsi aderarea la noua normalitate socială. Nu o face din puritanism, sau pentru a câştiga galoane în valorile divine sau viaţa de apoi (alte lucruri pe care nu le crede valabile/adevărate), ci pentru liniştea lui sufletească. Are o vorbă:
- Conştiinţa să fie curată, când pun capul pe pernă să adorm fără frică sau remuşcări.
Asta este principala lui valoare de dezvoltare personală: nu vrea bani, afecţiune sau apreciere, vrea o conştiinţă curată fără remuşcări sau prejudecăţi.
Înrădăcinat în conştiinţa personală, trăind în noua normalitate, încearcă să-şi facă un alt stil de viaţă. Va încerca să-şi dezvolte posibilităţile de comunicare. Poate va mai găsi persoane care să nu adere la noua normalitate, poate va mai găsi şi alte persoane care vor să aibă somnul liniştit, fără remuşcări sau mustrări de conştiinţă.
Normalitate
Se pare că domnul Butunoiu are aceeaşi părere/definiţie ca şi mine asupra conceptului de “normalitate”. Copii mai jos un fragment dintr-un post foarte interesant de-al dumnealui:
“E posibil sa mai gasiti pe unul dintre aceia inca idealisti, care vor sa faca bine celor din jur, care cred ca a nu fura, a nu minti, a tine promisiunile si a ajuta dezinteresat pe cineva sunt lucruri normale”
Normalitatea reprezintă suma atitudinilor comportamentale şi de mentalitate, dintr-un spaţiu geografic dat, într-o anumită perioadă de timp.
În spaţiul geografic al României (personal, aş extinde acest spaţiu şi la alte state, dar nu am o experienţă directă), în anul 2008, normalitatea presupune: furt, minciună, non-ajutor dezinteresat. Asta presupune că peste 50% dintre evenimentele zilei sunt furturi, că peste 50% din vorbele curente sunt minciuni, etc. Aş extinde minciunile la peste 90%.
Căutând pe Google cuvintele cheie “viaţa chin” am găsit blog-ul unui astfel de idealist care crede că viaţa este frumoasă şi merită să fie trăită. El îi critica pe cei care-şi fac rău cu mâna/mentalul propriu, făcându-şi griji iluzorii despre ziua de mâine.
Fac parte din acele persoane care consideră că viaţa din ziua de azi este un chin, dar pe alte criterii. Nu am gânduri negre, ziua de miercuri mă îngrijorează, dar nu din cauza unui posibil sfârşit al lumii. Mă îngrijorează lipsa de responsabilitate a unor redactori din presă. Se spune că nu se dezvălui prin mass-media existenţa extratereştrilor pentru a nu bulversa lumea, pentru a nu produce panică. Dar astfel de ştiri apocaliptice nu produc panică? Existenţa civilizaţiilor extraterestre ar avea măcar un procent de 1-2 % adevăr în ea. Sunt probe destul de evidente în multe evenimente trecute care au lăsat felurite dovezi. Probabilitatea unor găuri negre cauzate de acceleratorul de particule are şanse de 0 %. Nu mă credeţi pe mine, întrebaţi oameni ce au puţin habar de fizica particolelor elementare, nu trebuie să fii mare specialist pentru a trage nişte concluzii evidente.
S-a schimbat normalitatea: furt, minciună, egoism. Viaţa este un chin nu datorită problemelor personale, familiare, ci datorită mediului în care se trăieşte. Cum ies din casă, cum sunt asaltat de minciună, furt şi egoism.
09.03.08
Comunicare - stil de viaţă
A ajuns la o concluzie: nu-i de aici. Nu este din această viaţă! Nu face parte din această lume! E rupt de realitate! Trăieşte într-o lume a lui şi nu vrea să trăiască în această lume! Lumea lui este plină de adevăr! E sătul de minciună! Ocoleşte minciuna, motiv pentru care a devenit un singuratic, un solitar! A ocolit oamenii care spun minciuni şi nu mai are aproape nici un contact, nici o relaţie… cu nimeni. Dacă cineva minte, dacă l-a prins cu câteva minciuni… deja îl ocoleşte, nu-i mai dă credibilitate, nu-i mai dă importanţă… şi de aceea lumea nu-l agreează. Îl consideră un inadaptat! Da! Asta este şi părerea lui: nu se poate adapta acestei lumi de mincinoşi. S-a desprin de mult de valorile acestei lumi! Se bazează pe nişte adevăruri personale!
A început să-şi lărgească orizontul! Internet-ul îl ajută, îi arată cum trăiesc oamenii şi în alte colţuri ale lumii! Tot minciună! Minciuna a devenit un stil de viaţă, o obişnuinţă! El nu vrea să se obişnuiască cu o astfel de viaţă! Nu vrea să se adapteze unei astfel de vieţi! Probabil ar putea, dar nici nu vrea să încerce. Nu vrea să încerce o adaptare la minciună, preferă să rămână un inadaptat la această condiţie socială.
Se uită la cei din jur, dacă acest stil de viaţă, bazat pe minciună, ar duce la o comunicare cât de cât acceptabilă între oameni ar face eforturi să se adepteze şi el. Dar nu! Minciunile frecvente duc la o comunicare făţişă: lumea “se suportă” unii pe alţii, din diverse intedere şi se bârfesc pe la spate, oricând prin prilejul. Asta nu este comunicare, este un mod de a pierde vremea şi de a te amăgi că nu eşti singur! În realitate, toată lumea se plânge de singurătate, chiar adaptaţi fiind. Adaptarea la minciună nu duce spre bine, la nici un nivel. Câte probleme psihice naşte minciuna. Lumea merge înainte, din ce în ce mai multe minciuni. Lumea caută medicamente chimice care să cârpească rănile psihice lăsate de minciună.
Adoptând adevărul, ca stil de viaţă şi comunicare, a avut (are şi va avea) doar de pierdut. Cu cei ce intră în contact/relaţii, spune adevărul. Acest lucru deranjează, lumea este deranjată de adevărurile spuse de el şi îl ocoleşte, îl lasă să vărbească cu pereţii. Pereţii îl iartă!
Ştie că acest stil de comunicare, bazată pe adevăr, i-a creat necontenite probleme de comunicare cu toţi cei din jur. Nu se va schimba! Va rămâne bazat pe un stil de viaţă bazat pe adevăr. Acest lucru îi dă un echilibru interior, cu mult mai apreciat decât comunicarea cu alţii, bazată pe minciună. Este hotărât: până la moarte, nu se va schimba, va respecta adevărul, chiar de va fi să ajungă să cerşească!
08.28.08
Transformare radicală
Citeam un articol despre copiii din Belgia care prin clasele primare abia reuşesc să scrie corect. Mulţi dintre ei au probleme cu ţinutul creionului sau pixului în mână. Vina este dată pe tastatura calculatorului şi pe tendinţa din ce în ce mai mare a copiilor de a folosi PC-ul. Nu mi se pare un lucru rău… nici bun! Este pur şi simplu o transformare a societăţii la care lăum parte în mod activ.
De-a lungul istoriei au fost numeroase schimbări de paradigmă… poate aceasta este una dintre ele: înlocuirea condeiului (pix, stilou, creion, carioca, etc.) cu tastatura. Chiar dacă marea majoritate a oamenilor (iniţial şi eu am fost tentat de a gândi aşa…) gândesc că este o transformare în rău există, la o privire mai în perspectivă, şi consecinţe pozitive ale acestei transformări: economia de hârtie, cerneluri şi alte substanţe toxice.
Când mă gândesc la economia de hârtie mă gândesc automat la copacii salvaţi de la tăiere, implicit la frunzele prin care circulă clorofila şi produc O-doi-ul (O2) atât de necesar plămânilor noştri.
Nu sunt adeptul unui învăţământ online, de acasă, stând comod în faţa unui PC, eventual al unui laptop… cocoţat în vârful patului. Acest tip de învăţământ este categoric greşit, cu mari probleme în procesul de înţelegere a ceea ce trebuie învăţat. Comunicarea face-to-face este net superioară unei comunicări bit-uite. Nu intru în detalii, s-a demonstrat certamente, superioritatea şi eficienţa unei comunicări non-verbale. Gesturile, mimica, intonaţia glasului unui profesor, sunt de ne-înlocuit. Am fost profesor, un an de zile (fizică şi chimie, clasela V-VIII)! Nu ştiu cât au învăţat juniorii ăia de la mine, eu am învăţat foarte multe de la ei. Am învăţat despre natura omului, despre adevăratele lui înclinaţii şi potenţiale. Am trecut peste metodologia standard de a scrie pe tablă formule şi definiţii. Îi băteam la cap cu explicarea fenomenelor până zăream în ochii lor acele priviri luminoase care arătau faptul că au înţeles procesul.
Apropo de transformări radicale: pentru un învăţământ sănătos şi de durată, aş scoate definitiv ideea de ghiozan şi încărcătura lui totală (caiete, cărţi, pix-uri). Procesul de învăţământ să se desfăşoare undeva în natură (parcuri, grădini, sere, etc.) cu explicaţii amănunţite, fără definiţii şi formule standard, pe care majoritatea le tocesc/memorează (uneori memorie vizuală) fără a înţelege NIK!
Se spune că învăţământul românesc este la pământ! Părerea mea este că întreg învăţământul este în aer 
, de pe toate continentele Terrei! Nu sunt împotriva unui sistem educaţional, toate speciile învaţă… dar fără hârtie şi creion. Uitaţi-vă în jurul vostru, la păsări, la animalele domestice sau sălbatice… toţi învaţă; juniorii învaţă de la cei mai mari, de la părinţi; dar iau lecţii live, practice… nu teorii, definiţii şi formule.
Fundamentele învăţământului teran sunt proaste, degeaba încercăm să-l cârpim cu fel de fel de reguli noi şi revoluţionare… baza/temelia lui este putredă… trebuie o altă temelie.
A ierta, iertare
A citit în ultima vreme foarte multe idei despre iertare, oameni care vorbesc despre cât de bine este să ierţi, să nu mai urăsti/dispreţuieşti pe cel ce odată te-a rănit/jignit. E bine să ierţi pentru a nu purta în tine sentimente negative pentru diverse persoane. Îi ierţi şi gata cu negativităţile.
El, de mulţi ani nu are pe cine să ierte. Nu mai judecă pe nimeni. Au fost multe persoane care au avut scăpări faţă de el, uneori l-au jignit, l-au tratat aiurea, ca şi cum ar fi fort o cârpă nu un om. Nu l-a deranjat, nu i-au judecat. I-a lăsat în pace cu părerile lor. A început să se cunoască bine… a început să aibă încredere în el. Nu consideră că ideile lui sunt bune şi ale celorlalţi proaste, nu crede că el face bine şi ceilalţi greşesc. Fiecare face ceea ce crede de cuviinţă… “fiecare şi-o face cu mâna lui”, este stăpânul propriului destin.
Fosta soţie l-a minţit. El nu suportă minciuna, s-a hotărât să divorţeze. Soţia i-a cerut iertare.
- Nu am de ce să te iert. Tu îţi doreşti să trăeşti “normal”, să-ţi minţi soţul şi el să te mintă pe tine. Mie nu-mi place să trăesc o astfel de normalitate. Cine greşeşte dintre noi doi? Nici eu, nici tu. Fiecare vrea altceva în viaţă! Te iert acuma pentru a avea motiv să te iert şi peste 2 săptămâni şi peste 3 luni şi peste 2 ani, etc. Nu te condamn, nu am de ce să te iert. Tu alegi! Vrei să trăim împreună, nu mă mai minţi… vrei să minţi în continuare, alături de mine nu mai poţi trăi.
Ea a hotărât că nu poate trăi fără să mintă! Divorţul s-a pronunţat. Fiecare are ce şi-a dorit. El, de minciună nu a scăpat:) , este peste tot în jurul lui. Minciuna este omniprezentă precum aerul. Cum deschizi urechile, cum auzi minciuni. Când cunoaşte un om nou îi acordă prezumţia de nevinovăţie. După ce minte, între el şi omul respectiv se naşte un zid care se îngroaşă pe măsură ce timpul trece şi minciunile se adună. Nu-i urăşte pe astfel de oameni, nu are de ce să-i ierte. Dacă aşa le place lor să trăiască: să mintă şi să fie minţiţi.
Au fost şi fiinţe bipede care au încercat să-i facă rău, din diverse motive. S-a retras în cochilia lui, modificăndu-şi mult atitudinea de viaţa şi modalitatea de trai, astfel încât alţii să nu-i mai poată face rău. Trăieşte în societate, are colegi, vecini… unii au încercat să-l rănească, să-l jignească. Nu au reuşit. A devenit prea indiferent la toate valorile umane cu care oamenii se jugnesc între ei. A devenit aproape imun. A acceptat viaţa aşa cum este ea. Nu încearcă să mai schimbe pe nimeni, nu mai are aşteptări de la nimeni. Aşteaptă doar să treacă timpul… să vină tanti cu coasa!
08.26.08
Identificare
A reuşit să abţină un control foarte bun a mentalului său. A găsit acel buton de unde poate porni şi opri, atunci când vrea, orice gând. Îşi aduce aminte de practicile ce le avea la începuturi. Alegea locurile aglomerate, unde oamenii “se călcau în picioare”, nu sunt atenţi pe unde merg, dau peste tine, te lovesc. Număra până la cinci, trăgea aer plămâni, îşi făcea curaj şi intra în aglomeraţie. Încerca să pună stavilă stărilor de nervi şi cuvintelor/gândurilor ce-i veneau la gură. La început era greu, gândurile şi stările îl năpădeau, îl învingeau. La ieşirea din aglomeraţie era “plin de nervi” şi stări aiurea. A perseverat… la ieşire din aglomeraţie, nu mai are stări aiurea şi nervi, reuşeşte să şi le oprească încă din momentul apariţiei.
Acum testează acea putere a prezentului, atenţia este îndreptată spre simţuri şi gândurile reduse la tăcere. Simte bucuria de a trăi. Este o bucurie fără obiect, fără motiv. Oamenii normali se bucură dintr-un anumit motiv, au o sursă a bucuriei lor. Bucuria de a trăi, cum o numeşte el, este foarte aproape de puterea prezentului, de starea de a fi, atunci când gândurile tac.
Câteodată dă drumul la gânduri, le controlează, este atent şi la ceea ce simţurile îi transmit, simte şi bucurie. Uneori lasă gândurile să se exprime, se lasă purtat de gând. Lasă atenţia să se retragă de la ceea ce simte şi să se concentreze pe ceea ce gândeşte. Apare o rupere de la simţuri, o încetare a bucuriei. Îşi dă seama, putându-şi controla gândurile, le spune stop! Opreşte gândirea, îndreaptă atenţia spre simţuri, bucuria nu apare deodată, se lasă aşteptată. Este ca şi cum ar fi ajuns la epuizare şi are nevoie de revigorare pentru a apare din nou în conştient.
Se gândeşte uneori la termenul dat de mulţi filozofi, la termenul de identificare cu gândul. E un termen scurt, dar nu prea relievant. Atenţia este îndreptată exclusiv pe gând, celelalte capacităţi ale fiinţei umane sunt trecute pe pilot automat, o funcţie controlată de un mecanism robotizat al omului.
