Archive for Viata
07.19.08
Posted in Viata at 9:04 pm by rast
Am găsit o afirmaţie interesantă a lui Osho, care spunea că “misterul vieţii” dispare atunci când crezi că “ştii“. Misterul vieţii este o metaforă destul de reuşită, dar vreau să trec dincolo de cuvintele frumoase şi să înţeleg ideea. Se referă oare la acea curiozitate permanentă care se poate citi pe chipul unui copil? Este ştiut, chiar şi de psihologia modernă, că un copil manifestă o motivaţie intrinsecă, o dorinţă de cunoaştere a tot ceea ce este în jurul lui.
Cunosc această idee de multă vreme. Îmi sondez cele mai ascunse unghere ale minţii proprii şi personale 
, nu găsesc unde s-a ascuns această dorinţă de cunoaştere, această motivaţie intrinsecă a vieţii. Da! Am această motivaţie, la nivel raţional - sunt multe întrebări despre viaţa cotidiană, la care nu am nici un răspuns, nici un fir de care să mă leg. Dar acea motivaţie, trăită în anii copilăriei lipseşte in mine cu desăvârşire. E o motivaţie căreia nu-i poţi pune stavilă raţional, nu o poţi bloca… dar ea a dispărut cu timpul. Am încercat, poate vreo 2 sau 3 ani, să determin unde s-a ascuns, unde a dispărut.
Azi, 20 iulie 2008, dis-de-morning, mi-a căzut sub ochi această idee. Osho mai spune să-ţi scoţi din minte ideea că “ştii”, şi acea motivaţie de cunoaştere va reapare. Nu am pregnant în minte ideea că ştiu. Am avut, în timpul vieţii, un proces educaţional care mi-a spus: “învaţă… aşa sunt lucrurile!”, care mi-a insuflat ideea că ştiu, că am început să cunosc ceea ce mă interesa. Voi încerca să dau curs sfatului lui Osho, să-mi şterg din minte ideea că ştiu… să vedem dacă va reveni în conştient acea motivaţie intrinsecă de cunoaştere.
Permalink
07.18.08
Posted in Viata at 10:35 pm by rast
Ceea ce voi scrie mai jos nu-mi aparţine. Am primit textul pe o listă de discuţii. Nu mai cred de mult ideile expuse într-un text. A fost o perioadă în care credeam ceea ce citeam. Nu mai cred NIK! Am rămas cu un puternis impuls de a mă documenta şi a vedea ce gândesc/scriu alţii. Ceea ce voi copia mai jos, probabil n-o fi 100% adevărat, dar “unde nu faci foc nu iese fum!”.
Sfetnicul nopţii, ăla de-mi dă mie piticuţi pe creier, îmi spune să mă lălăi pe Internet, în lung şi-n lat, şi să încerc să înţeleg evoluţia evenimentelor. Trăim vremea unor mari transformări la toate nivelele sociale. Unii spun că nişte forţe divine îşi bagă nasul în direcţionarea evoluţiei planetare, alţii spun de cataclisme naturale din cauza ecologiei… nu mai cred nik! Dar urmăresc anumite reacţii, blog-urile şi listele de discuţii mă ajută! Oamenii, chiar dacă nu scriu 100% cum gândesc, spun câte ceva din cum văd ei lucrurile… “dacă nu faci foc, nu iese fum!”
Iată ce scrie:
“Noi ăştia care visăm mii şi mii de euro salariu, noi ăştia care avem mii de eoru, dar ne-am mai dori 1.000 în plus, noi ăştia care am terminat o facultate din 2000 încoace, noi ăştia care renunţăm la facultate pentru job, noi ăştia licenţiaţi, masterizaţi şi doctoraţi pe bandă rulantă, noi ăştia care lucrăm la o multinaţională, noi ăştia care avem telefoane mai scumpe decât tot salariul părinţilor pe 2 luni, noi ăştia care nu mai avem timp în afara job-ului, noi ăştia, corporatiştii în devenire şi în general,… suntem toţi o generaţie de rataţi.
Suntem ofticaţi de orice, suntem morocănoşi, posaci şi ne punem picături când avem ochii roşii. Ne enervează cei care sunt la fel de supăraţi ca noi, ne enervează şi cei diferiţi. Înjurăm mult, dar suntem credincioşi. Salvăm Roşia, Vama, natura şi tot ce mai e de salvat printr-un mail sau o plimbare într-un week-end cu maşina până acolo..Ne pasă de tot ce e “eco”, de viitorul copiilor şi al omenirii, dar avem becuri aprinse non-stop şi un motor de 2.0 litri la maşină. Lucrăm în neştire, visăm promovări şi un bonus la salariu, dormim puţin, fumăm, bem cafele şi energizante de ne zăpăcim creierii, dăm banii pe prostii, pe jucării care să ne dea încă puţin timp, pe mese proaste în restaurante costisitoare, dar aproape de job. Ne cumpărăm maşini mai scumpe decât ne-am putea permite doar pentru iluzia apartenenţei la o clasă socială creată artificial, ne îmbrăcăm cu haine idioate, incomode, care nici nu ne stau bine - la fel ca toţi cei din jurul nostru.
Ne cumpărăm apartamente fără să le vedem în nu-ştiu-ce-complex ca-o-conservă la câţiva kilometri de oraş. Plătim rate 50 de ani de acum încolo. Dormim puţin, ne doare capul, ne tremură mâinile, ne promitem că vom avea mai mult timp pentru noi, că vom face mai multă mişcare, că vom sta mai puţin în faţa calculatorului, că vom merge într-o zi pe jos. Ne place job-ul pe care îl avem, corporaţia e mama şi tatăl nostru, corporaţia ţine loc de familie, de prieteni, de iubiţi, de amanţi, de tot, ne dă bani pentru tot ce vrem să cumpărăm şi asta e tot ce contează. Nu ştim alte reguli în afara corporaţiei, nu ne interesează altceva, nu vrem altceva. Ne simţim împliniţi. Nu ştim altceva în oraş decât drumul spre job, înapoi spre pat şi vreo 2 cluburi. Nu vizităm nimic decât în team-building. Pentru ce? Ca să ajungem nişte legume terminate la nici 40 de ani? Ca să ne facem scrum încă înainte de a începe să ardem? Pentru a ajunge într-un pod imaginat al unei ierarhii sociale? Ce o să răspundă copiii noştri. ştiind că toată viaţa nu am făcut altceva decât să ne gândim cum să plătim rate, când vor fi întrebaţi ce suntem noi?
Nişte rataţi…”
Permalink
07.07.08
Posted in Viata at 1:51 am by rast
Acaparat de problemel personale cu care mă confrunt zi de zi, am neglijat alte aspecte ale vieţii. Simt un puternic imbold interior de a mă documenta asupra unor realităţi ale lumii în care trăim. Realităţi, ca să le spun aşa: globale - nu doar din imediata mea apropiere.
Trăim în aceste zile “un început de criză economică“. Nu se poate localiza temporar, cât de cât cu precizie, începutul acestei crize. În 2006 barilul de petrol era în jur de 58USD, acum a ajuns la 143USD. Alimentele s-au scumpit şi ele. Nu mă refer doar la cele din România… din toată lumea.
Citeam azi ceva despre scumpirea alimentelor şi mi-a venit ideea acestui post. Preţul carburanţilor se regăseşte în preţul alimentelor. Creşte costul petrolului/benzinei/motorinei, creşte şi preţul alimentelor. Acest fenomen, de creştere a preţului alimentelor “fabricate industrial”, punguite - cum le numesc eu (adică ambalate în pungi - tot fracţiune de petrol - şi aşezate ordonat în rafturile super-market-urilor), poate duce la o întoarcere (forţată de împrejurări) a omului spre natural; spre o alimentaţie naturală, ne-punguită.
O idee faină, găsită pe un blog, acum vreo 2 săptămâni zicea cam aşa: “americanii sunt în urma noastră” . La ce se referea. Pe vremea “epocii de aur”, românul era încurajat să-şi sădească, în faţa blocului, straturi de ceapă, morcovi, ardei, etc. Americanii puneau flori, etc. După această criză/scumpire a alimentelor, şi americanii au început să cultive, prin faţa casei/blocului, diverse legume sau produse pentru haleala zilnică. Cică noi, românii am avea ceva know how, înaintea celor din SUA.
Este mult mai comod să mergi la magazin să iei de toate “de-ale gurii”, decât să le sădeşti/prăşeşti, într-un spaţiu special amenajat. S-ar putea ca această comoditate să trebuiască abandonată, ceea ce ar avea şi efecte pozitive: mai face omul şi mişcare: sădeşte, pliveşte, dă cu sapa… Recunosc: nu-i plăcut, dar dacă “punga goală” şi stomacul aşişderea, te îndeamnă…
La începuturile comerţului, preţul unui produs era stabilit de valoarea lui socială. Acum, odată cu aceste scumpiri ale carburanţilor şi modalităţile noi, industriale, de fabricare a alimentelor, preţul lor se îndepărtează din ce în ce mai mult de valoarea lui socială. Apar preţuri care nu reflectă “utilitatea” produsului. Sunt nişte… aprecieri forţate. Adevărata valoare a unui produs era determinată, cu mult timp în urmă, de acele târguri organizate regulat, în diverse locuri, unde oamenii făceau schimb de produse. Aducea, spre vânzare produsul X - că-i prisosea, dar avea nevoie de Y. Şi schimba o cantitate de X, pe o cantitate de Y - cum se înţelegea cu celălalt producător. Vom renevi oare la această modalitate de comerţ?
Asta este întrebarea care “mă macină” în acest început de iulie 2008.
Aşa cum se poate lesne observa, trăim vremurile unor profunde transformări sociale, la toate nivelurile. Valorile unei societăţi bazate pe criterii mai puţin naturale, încep să se clatine. Doreşte oare natura să-şi re-intre în drepturi? E un mod metaforic de a spune , nu sunt suficient de dus cu pluta să cred că natura se răzbună voit.
Sunt lucruri ce mi se par demne de urmărit!
Un articol interesant, aici.
Permalink
06.12.08
Posted in Viata at 12:14 am by rast
Semnalez apariţia unui site despre Krishnamurti, un tip care a avut o educaţie foarte… “specială”, dar care a revenit la forma naturală de a fi.
Chiar în pagina de biografie descoperim, după părerea mea, esenţa învăţăturilor lui Krishnamurti, baza transformării spirituale a unei persoane ce doreşte aşa ceva:
“Krishnamurti revine mereu la aceeaşi idee, că trebuie să “murim” pentru a transcende condiţionările noastre, să “murim” în ceea ce priveşte trecutul cunoscut, să ne detaşăm de emoţiile noastre, pentru a deveni total conştienţi de prezentul care este un permanent mister”.
Ideea de mai sus, mă duce cu gândul la ceea ce tocmai am citit în cartea lui Castaneda “Latura activă a infinităţii”, despre ceea ce toltecii numesc: “punctul de ruptură”. Practic, este vorba de o “moarte psihică”.
Poate cuvântul “moarte” nu este tocmai potrivit pentru un astfel de proces, de uitare ignorare a condiţionărilor noastre, create de societatea în care trăim.
Dacă ar fi să-mi scormonesc memoria, îmi aduc aminte de ceea ce am păţit eu în ianuarie 2008. Exceptând problemele de ordin medical, inclusiv anumite efecte fizice, mi-am pierdut anumite condiţionări create în câţiva ani.
Acest lucru se poate observa citind post-urile de pe blog, şi observând atent evoluţia lor. Nu! Nu e nevoie să studiaţi chestiunea , e mult de citit. Fac eu o recenzie… care tot pe mine mă ajută.
Chiar după ieşirea din spital, am început o serie de post-uri, mânat de un fel de entuziasm fără suport. Aveam… aşa… o tendinţă de a face ceva pentru comunicarea dintre oameni. Uitasem parcă, de lenea şi nepăsarea majorităţii. Ele nu au fost uitate, ci ignorate în virtutea unui entuziasm ce răbufnea din subconştient.
Mi-au trebuit câteva săptămâni să-mi revin cu “picioarele pe pământ“.
Permalink
06.11.08
Posted in Viata at 12:03 am by rast
Nu mai sunt la prima tinereţe. Nu fac comparaţii între vremurile mele şi cele din ziua de azi. Nu-i judec pe tineri după standardele vieţii/tinereţii pe care le-am prins eu. Mă consider un tip destul de adaptat modului actual de viaţă, mi-am schimbat multe concepţii şi atitudini de viaţă. Am devenit mult mai flexibil în a privi şi recepţiona modul de viaţă al altora. Pe mulţi îi înţeleg.
Mă confrun uneori cu cazuri, după părerea mea, ieşite din comun:
- un tip: 23 de ani, anul V la facultatea de Automatică, peste câteva săptămâni are licenţa. Dar… până atunci are vreo 5-6 restanţe + recuperări.
Dintr-o dorinţă fierbinte “de viteză” şi-a cumpărat motocicletă, iar pentru a arăta că “este cineva”, şi-a luat o Honda cu 100 cai putere… câteva mii de euro, bineînţeles împrumutaţi. Carnet n-are, o ţine în garaj…. bine zicea cine zicea: “lucrul potrivit la timpul potrivit!”.
Prietena lui îi… “dă papucii”, reproşându-i că nu mai este ca la început: “fără flori, fără pizza în baruri selecte în week-end”.
Într-o vreme se plângea că-l dor plămânii, de 2-3 săptâmâni că-l doare capul. A fost la un control medical (ORL), are sinuzită. Medicul i-a dat o reţetă şi recomandarea de a sta acasă, în pat, fără curent şi aer rece. Nu stă acasă, vine la servici… trebuie să-şi scrie proiectul de licenţă iar acasă nu are calculator.
Aşa “rupt” de boală vrea să meargă în delegaţie… motivul: i-a 30 RON diurnă, mănâncă biscuiţi şi ciuguleşte câte ceva de la colegi, face economie, face rost de bani să-şi plătească datoriile. Acu’ vreun an cumpăra CD-uri originale cu muzică: avea staţie cu boxe… de firmă. Şi-a vândut staţia, boxele, acu’ vrea să vândă nişte fotolii… banca e nemiloasă, îi cere ratele.
Colegii nu au vrut să-l ia în delegaţie:
- Nu te uiţi la tine ce ochi ai? Că eşti rupt de boală, că vorbeşti răguşit. Unde vrei să mergi noaptea pe drumuri? Stai acasă şi te vindecă!
Încerc să mă pun în locul lui! Aş avea o dilemă :(( pistol sau funie!!!
Permalink
06.06.08
Posted in Viata at 4:25 am by rast
Ca o continuare a post-ului “bărbaţii şi porcii” o să încerc să expun părerea mea despre o relaţie bărbat-femeie sau, mai exact, despre momentul “prăbuşirii”, acelei relaţii.
De exemplu, cazul recent la care mă refeream, colegul de 23 de ani. Nu poţi da vina pe ea. Din povestirile lui, el cade precum Hopa-Mitică, totdeauna în picioare. Dacă ai asculta povestirile ei, ea ar avea dreptate să “rupă” relaţia. Din experienţa mea personală, adevărul este pe undeva pe la mijloc.
Am trecut şi eu prin “prăbuşiri” de relaţii. Mă întrebau cunoscuţii: “cine a fost de vină?”. Răspundeam: “fifty-fifty”. Dacă vrei să fii subiectiv şi să impresionezi, chiar fără să spui minciuni, omiţi să expui şi argumentele celuilalt. Am încercat să mă pun şi în pielea celuilalt, să judec relaţia din punctul lui de vedere… avea dreptate.
Io-s “slăbuţ” la capitolul dorinţe şi ambiţii personale de multă vreme, de prin 1992. Fosta soţie (căsătoria a fost prin 1996) mi-a reproşat deseori că nu am o părere… “convingătoare”. Mă întreba deseori: “ce fac mâine de mâncare: X, Y sau Z”. Eu răspundeam: “Ce vrei tu!”…. dacă-mi era indiferent…. M-am pus în locul ei… îi dau dreptate, e stânjenitoare atitutinea mea, de a nu da un răspus precis. Să mă fi bătut cu paru’ şi tot nu aveam o preferinţă. Ar fi trebuit să mint! şi să spun: “T” . Cine e vinovat la faza asta?
Eu dau vina pe frigider 
, dacă era gol, scos din priză şi doar pe balcon o ladă cu cartofi, chestia era simplă: “vrei nu vrei mâncăm cartofi”. Dacă nici ulei nu era, chestia devenea penibil de simplă… cartofii prăjiţi erau eliminaţi rămânând doar o opţiune: cartofi fierţi.
E greu să ai o părere obiectivă, fiind în afara relaţiei, doar din povestiri. Chiar cânt relaţia te priveşte pe tine, personal, şi tot eşti subiectiv. De multe ori singura motivaţie a despărţirii este un simplist “nu mai merge!”, fără cauze concrete.
Să luăm un exemplu: două roţi dinţate dintr-un angrenaj. Ele funcţionează bine împreună, au aceleaşi caracteristici…. dar, să presupunem, că una se uzează mai repede şi nu mai angrenează cu cealaltă. Este o greşeală să le menţii împreună. Se chinuie una pe cealaltă. Nu e mai logic să le desparţi şi să găseşti fiecăreia o roată potrivită?
Permalink
Posted in Viata at 1:20 am by rast
O ”boală” a societăţii, destul de pregnantă în zilele noastre, este tendinţa multora de a da sfaturi, uneori chiar nesolicitate. Te întâlneşti cu X, la inevitabila întrebare: “ce mai faci?”, te simţi oarecum jenat de un simplu “bine PUNCT” şi îi spui, în mare, ce preocupări mai ai. Apar inevitabilele sfaturi. Chiar dacă activităţile pe care i le expui sunt “acompaniate” de rezultate pozitive, pe care le şi expui, sfaturile tot nu vor lipsi. Oamenii parcă se simt datori să-şi expună părerea şi ideile personale.
O constatare simplă: “dacă la o mie de sfaturi ar fi şi un ajutor, lumea ar fi plină de fericiţi”, ne duce cu gândul la ideea că este muuult mai uşor să vorbeşti decât să faci ceva. Sfaturile rareori ajută la ceva. Sfaturile sunt bune atunci când sunt elaborate de cineva care cunoaşte bine problema, nu de cei care vor să arate că sunt bine-voitori şi vor să-şi dea cu părerea.
Şi… culmea sfătuitorilor: tocmai cei care dau sfaturi, la tot pasul, sunt cei care se plâng că nu ştiu ce decizie să ia, atunci când este vorba de propria lor persoană. Păi! dacă eşti aşa mare sfetnic, de ce nu te sfătuieşti pe tine însuţi?
Dacă vrei să abordezi un subiect de discuţie despre anumite idei, problematici de viaţă, dar le spui pe un ton ne-personal, filozofic; rar vei găsi oameni cu care să discuţi. Dar dacă o faci cu un ton personal, ca şi cum ai avea tu însuţi o problemă de rezolvat, se vor găsi mulţi să vină cu sfaturi.
Permalink
Posted in Succesul, Viata at 12:20 am by rast
Tocmai am găsit un post despre bărbaţi, fiind scris, probabil, de o persoană feminină, ce are ca prefix la vârstă 2. Adică, nu prea trecută prin viaţa cotidiană. Se spunea, în acel post, că bărbaţii sunt toţi porci, într-o măsură mai mare sau mai mică. Se referea îndeosebi la relaţiile ce se termină cu jigniri şi reproşuri.
Atunci când jigneşti şi reproşezi, răscolind trecutul, amintindu-ţi de diverse faze care nu au fost pe gustul tău, dă dovadă că nu eşti o persoană echilibrată, cu un puternic simţ al înţelegerii vieţii. Pur şi simplu, relaţia nu mai merge. Aşa cum şi sintagma veche, din popor, spune: “nimic nu se pierde, totul se transformă”, aşa şi relaţiile inter-umane: se transformă.
Tu nu mai eşti cel de… ieri, nici celălalt nu mai este cel din trecut. Fiecare om se transformă, îşi modelează personalitatea şi atitudinile de viaţă, funcţie de anumite cerinţe ale vieţii cotidiene.
De exemplu: oricât de principialist ar fi un om, la orice vârstă - dacă îşi schimbă job-ul de la unul fără stres, la altul cu stres mare acasă, în relaţiile cu familia, sau alte relaţii amicale, se va comporta altfel.
Nu poţi cere tuturor persoanelor, atunci când vin de la servici, să-şi lase stresul la uşă, să fie zâmbitori, amabili şi “bine crescuţi”. Nu toţi oamenii pot să facă acest lucru, să se debaraseze în câteva minute, de ceea ce a adunat în ore întregi de servici. Pentru a reuşi să te desprinzi de problemele de la job şi a fi destins psihic, trebuie un mare antrenament şi cu o dezvoltare personală bine pusă la punct.
Dar, apropo de ideea de bărbaţi, porci şi relaţii: asist la “transformarea” unui tip/băiat de 23 de ani, căruia prietena i-a spus-o verde-n faţă, acum vreo 2 săptămâni: “gata! stop! nu mai merge!”. Explicaţia: “nu mai este ca la început, nu mai aduce flori, nu mai ies la pizza în oraş…”.
Băiatu’ a făcut nişte împrumuturi/credite, şi-a cumpărat motocicletă de câteva mii de euro… e dator rău de tot…. s-a strâns la pungă. Îl văd cât s-a transformat, cât l-a afectat despărţirea. Îmi pare rău că trebuie să recunosc, începe să aibă un comportament de emo, să se îmbrace ţipător şi tot felul de frizuri şi barbişoane…. din cauza unor flori şi pizza.
Permalink
05.31.08
Posted in Succesul, Viata at 4:57 am by rast
Puterea tăcerii face ca judecata să fie suspendată, iar informaţia senzorială care emană din univers înceteazî să mai fie interpretată de simţuri. Este momentul în care cunoaşterea încetează să mai fie forţa care prin repetiţie decide natura lumii. Tăcerea interioară se acumulează interior sub forma unui miez, aspect specific căutarilor tehnice ale samanilor lui Castaneda. Prin procesul de ruptură lumea este destructurată, iar apoi restructurată după bunul plac al vrajitorilor.
“Puterea tăcerii” - una dintre cărţile lui Castaneda pe care nu am reuşit să le găsesc deci, nici nu am citit-o (dar îmi place titlul). Am apelat, în ultimă instanţă, la “practica zgârcitului”, să o găsesc în format electronic, pe vreun site. M-am ajutat de “prietenul nostru comun”: Google. Am găsit astfel, un articol foarte interesant,
aici, care mi-a plăcut prin abundenţa detaliilor explicative şi părerile ne-părtinitoare.”Puterea tăcerii face ca judecata să fie suspendată”… am început să recitesc/re-răsfoiesc cartea “Latura activă a infinităţii”. P’asta o am în ambele formate
şi tipărită şi electronic. “Latura activă a infinităţii”, sintagmă concepută de Castaneda, desemnează ceea ce unii modernişti numesc “câmp moric”. Este “acel ceva” de unde
ne vine “vocea interioară”, este sursă de inspiraţie pentru unii.
Permalink
05.29.08
Posted in Succesul, Viata at 10:49 pm by rast
Nu am nimic împotrivă pentru “tendinţa către frumos”. Din toate timpurile oamenii au încercat să-şi înfrumuseţeze viaţa aşa cum au crezut de cuviinţă. Au luat naştere diferite curente de design, cu diverşi adepţi.
În primul rând, nu trebuie să uităm validitatea cuvintelor: “nu-i frumos ce e frumos, e frumos ce-mi place mie“. Frumuseţea, având deci, un grad mare de personalizare, fiecare consideră frumos, ceea ce îi place lui.
Mă intrigă tendinţa actuală de a prioritiza frumuseţea, altor trăsături. De exemplu:
- cumpărarea unei maşini: criteriul de bază nu mai este consumul la suta de Km, puterea motorului, manevrabilitatea, etc., ci frumuseţea
- fructele: s-au făcut diverse îmbunătăţire genetice pentru a avea fructe frumoase, dar aproape fără gust…
- mobilier casnic: lumea cumpără diverse piese de mobilier având ca principal criteriu frumuseţea, nu temeinicia, durabilitatea, acelei piese.
Sunt prea multe exemple. Vreau să mă opresc asupra paginilor web. Au apărut tehnologii noi, de ultimă oră, care să ofere frumuseţe paginilor web. Web designul, întrece ca cerinţă, web programarea.
Tendinţa pentru frumos s-a manifestat se manifestă şi în crearea paginilor web. Este o modă! A avea site web este o modă! Această modă începe să fie înlocuită de o necesitate/oportunitate. Un site web, devine din ce în ce mai necesar, ca o modalitate de comunicare. Comunici serviciile ce vrei să le promovezi. Vrei ca lumea să te citească, să afle ceea ce ştii să faci, etc.
Din celălalt punct de vedere, al unui utilizator care are nevoie de un serviciu: viaţa, devenind pe zi ce trece, mai trepidantă şi în veşnică criză de timp - găsirea necesităţilor cu efort minim, în interval de timp minim, este o cerinţă în creştere continuă.
Se constată, din aceste motive, o mare grabă şi o atenţie scăzută a interesului pentru design, a surferilor pe web. Un articol din BBC News Online relevă cele spuse mai sus.
Întotdeauna vor exista şi persoane care vor “să frece menta” şi să vadă ce mai este nou pe web. Ele vor acorda importanţă design-ului, frumuseţii, etc., dar aceşti vizitatori nu prezintă mare interes. Ei nu caută să apeleze la servicii, nu au o necesitate de acoperit… pur şi simplu “navighează”. Îţi aduc şi ei un plus de trafic, dar nu te ochesc ca potenţial colaborator.
Permalink
« Previous entries
