Скачать программки на комп Карта сайта Samsung gt s3600 скачать игры Карта сайта Скачать дрожь земли 3 Карта сайта Tekken 6 скачать бесплатно торрент Карта сайта Катя чили скачать бесплатно Карта сайта Vkracker 5 скачать Карта сайта Скачать cell Карта сайта Скачать порно сестер Карта сайта Скачать суперзвезда Карта сайта Саруханов зачем вернулась ты скачать Карта сайта Ла2 скачать бесплатно Карта сайта Acdsee keygen скачать Карта сайта

Archive for SF

09.18.08

Singurătatea cotidiană

Posted in SF at 4:07 am by rast

Din ce în ce mai multe persoane cu probleme de singurătate. Îi vede peste tot, chiar şi în autobuzul cu care face naveta cotidiană spre locul de muncă. Un cunoscvut al şoferului îl salută şi intră în vorbă cu el: vorbeşte tare, râde des, la aproape orice frază pe care o spune. Pare a fi deosebit de bucuros. Şoferul vorbeşte încet, nu se aude până la el, pe al patru-lea rând de scaune, doar ce spune călătorul vorbăreţ se aude:

- Da! Tot singur. M-am obişnuit să-mi fac singur de mâncare. Nu-i greu… tai varza, spăl carnea şi o tai, le pun în oală… pun apă şi le las la foc până se înmoaie carnea. Şi gata! Ha ha ha! M-am obişnuit şi cu spălat-ul. Pun mult detergent Ha ha ha. Ies destul de curate!

Îşi pune întrebarea: poate sentimentul singurătăţii genera stări psihice aşa de dis-confortante, încât să dea naştere la comportamente deviante? Călătorul ce vorbea cu şoferul prea vorbea tare, râdea prea des şi din orice. Discuţia cu o persoană cunoscută (şoferul) îl făcea să-şi refuleze oarece stări psihice.

Încerca să caute prin memorie clipe de singurătate, momente în care a simţit şi el sentimentul singurătăţii. A găsit câteva crâmpeie de singurătate prin anii tinereţii, înainte de a avea încredere în simţul interior şi a se ghida după cele simţite. Îşi aducea aminte de stresul generat de astfel de clipe de singurătate şi de plictiseala  “toridă” generată. Pentru el, acele clipe de singurătate erau doar “mici fragmente de viaţă” şi erau stări de ocolit pentru tot restul vieţii. Prilej cu care ăşi dă seama că simţul interior l-a îndemnat spre bine atunci când l-a făcut să se retragă din tumultul societăţii şi să acorde o mare atenţie regăsirii de sine.

A scăpat de sentimentul de singurătate. Cei care îl cunosc îi reamintesc, cu insistenţă, că este singur şi nu-i bine. Cineva i-a recomandat să-şi ia un câine de casă. Da! Probabil înmulţirea persoanelor cu câini, pisici şi alte animăluţe, este generată de sentimentul singurătăţii.

El le spune oamenilor că nu se simte singur. Oamenii nu îl cred. Este extraordinar! Această stare a devenit normalitate! Oamenii nu mai pot concepe existenţa unui om fără sentimentul de singurătate. Li se pare minciună. El îşi ia minciuna, o înghite şi tace… îi lasă pe oameni să-şi manifeste ideile despre normalitate. Important este că nu se mai simte singur, nu să-i lămurească şi pe alţii că pot trăi fără a se simţi singuri. Nu mai încearcă să schimbe pe nimeni, face fiecare ce vrea! Liberul arbitru îşi spune cuvântul.

Uneori face teste. “Îşi bagă în minte” gândul că este singur. Întoace singurătatea pe toate feţele despre care ştie că există. Hopaaaa!!! Apare şi starea de singurătate, sentimentul de singurătate. Medicamentul? Opreşte gândurile despre singurătate şi începe să se gândească la lucruri constructive. Sentimentul dispare! Concluzia! Omul ăşi face rău cu mâna proprie gândul propriu. Dacă şi-ar putea controla gândurile (puterea prezentului) nu ar mai simţi singurătatea. Mulţi oameni vor riposta: aceasta nu este o soluţie, îţi trebuie pe cineva alături… Da! Dacă te gândeşti că eşti singur, vine cineva lăngă tine? Gândindu-te la singurătate, nu numai că îţi provici singur stări negative, dar nu te ajută la nimic. Atunci de ce să te gândeşti, că tot nimic nu poşi rezolva.

08.22.08

Sunt un nimeni

Posted in SF at 2:44 am by rast

Prea des i s-a repetat faza. În prea multe locuri distincte. Ceva deja dă de bănuit! O fi având viaţa un destin. Ceva “în linii mari”!!! Destinul lui ar fi “să treacă neobservat”. Ar putea spune că este vorba de “omul invizibil”, dar oamenii îl văd, dar îl consideră “un nimeni”.

La un fost loc de muncă: 6 oameni în birou, din care unul şef. De 3 sau 4 ori s-a întâmplat acelaşi dialog la telefon. Avea “prostul obicei” de a respecta orele de program, colegii lui deseori întârziau, minute bune. Sună directorul, “dimineaţa la prima oră”. Ridică receptorul:

- Cu şefu’, te rog!

- Nu a ajuns încă!

- Cu Andrei!

- Nici el nu a ajuns!

- Iar nu-i nimeni în biroul ăsta! Şi închide.

Păi cum să nu fie nimeni, dacă a răspuns o voce… o fi vocea lui sfântu’ Sisoe?

La un alt loc de muncă, unde răspundea mai rar la telefon, “s-a întâmplat” acelaşi dialog de vreo 3 ori.

La actualul loc de muncă, un tip deschide uşa biroului: îl vede, era singur, ceilalţi doi colegi încă nu ajunseseră la muncă (prea debreme pentru tinereţea lor!).

- Bună dimineaţa, colegii nu-s?

- Încă nu au ajuns!

- Iar nu-i nimeni în biroul ăsta.

Corect! Duhu’ sfânt ţi-a răspuns. Ba nu! nu-i duh, că l-ai şi văzul!!! L-ai salutat de bună dimineaţa.

O fi vreun semn de la cele divine, sau de la celelalte – de pe cealaltă baricadă a răului şi binelui. Ceva gen “pisica neagră”, cineva vrea să-i semnaleze deşertăciunea tuturor lucrurilor. El a încercat să facă ceva acolo unde este. A încercat să pună umărul să îmbunătăţească condiţiile cotidiene. Nu a fost băgat în seamă. Credea că este vina lui, că nu a ştiut să se facă înţeles. Se pare că nu de comunicare duce lipsă, ci de oameni care să-l observe. Cum ar putea să le arate oamenilor că pot trăi mai bine dacă el este tratat ca un nimeni. Cine să-l asculte pe nimeni?

-

08.12.08

Dependenţă de blog

Posted in SF at 12:35 am by rast

Fiind un tip receptiv la nou şi cu o tendinţă, insuflată de ceea ce simte, de a se familiariza cu cele mai noi tehnici şi tehnologii servicii ce le oferă Internet-ul a început, la un moment dat, să studieze despre RSS. A citit una alta şi şi-a pus în cap să facă un agregator de RSS-uri. Muncind la agregatorul pe care-l gândea a început să includă şi blog-uri. Astfel a început o nouă activitate, de a citi blog-uri. Nu după multă vreme a simţit să-şi facă şi el blog. A deschis un blog, iniţial cu o tematică foarte strict direcţionată. A început să scrie despre acea temă. Mergea greu, tema fusese aleasă pe criterii raţionale, un subiect ce-l simţise aproape cu 2-3 ani în urmă. Credea că mai este de actualitate!

Se chinuia degeaba, greu reuşea să scrie câte ceva. Credea că este vorba de o oboseală mentală… poate bătrâneţea! Simţea să scrie despre cu totul altceva. Şi atunci, ca şi alte dăţi, “a împachetat” ideile raţionale toate la un loc şi le-a dat la coş! A despăturit ideile ce le simţea, indiferent dacă îi conveneau raţional sau nu. În atâţia ani de viaţă ghidată de simţul interior începuse să aibă încredere în cele simţite. A schimbat tematica blog-ului şi ideile au început să curgă.

Deseori simte să scrie lucruri cu care nu prea este de acord din punct de vedere raţional! Unele subiecte, teoretic, nu s-ar încadra în tematica aleasă şi nici ca subiecte de dezbătut în mod public. Dar dacă aşa simte. “Legenda personală” al Alchimistului lui Paolo Coelho, a trăit-o personal, printr-o luptă cu lumea şi împrejurările defavorabile, cu mulţi ani în urmă! Poate blog-ul este o altă “legendă personală”? Oricum, o va duce până la capăt, atâta vreme cât şi mediul în care trăieşte îi este favorabil.

A fost o perioadă în care a vrut “s-o lase mai moale”, să se ocupe de alte lucruri mai… contemporane, mai apreciate de sistemul de valori al lumii de azi. Vroia să intre oarecum în rând cu lumea. Cele din jurul lui, parcă s-au revoltat. Orice ar vrea să facă, din toate direcţiile parcă, primeşte palme din nevăzut. Parcă paşii îi sunt direcţionaţi spre activitatea de a scrie pe blog. Simte că este o etapă, un drum… nu este un scop. Îl interesează unde va duce acest drum. E greu să determine punctul terminus dar, cu certitudine, este “o deschidere”.

Câte odată îşi pune problema dacă nu-l va părăsi inspiraţia. Simţul interior râde: n-ai tu zile, câte idei ţi-aş putea da eu!

Mulţi au început să declare că sunt dependenţi de blog-ul pe care scriu. El nu este dependent! Blog-ul nu este o pasiune, un hobby! Este un imbold interior! Face parte, se pare, din drumul lui. Raţional, pe el îl interesează sfârşitul drumului. Simţul interior îi spune: mai ai de mers, te apropii de final, dar mai ai!

08.11.08

Lumea de azi

Posted in SF at 3:53 am by rast

S-a născut, a crescut şi a trăit o bună bucată de vreme, ca om normal. Cu un mental normal, cu o putere de concentrare şi percepere a amănuntelor normale. Ani de zile, trăind în colective de oameni ai muncii, nu a dat dovadă nici de capacităţi mentale extraordinare, nici de probleme de concentrare sau percepţie. A început un regim de viaţă mai deosebit, mai… ciudat. L-a început, şi încă îl continuă, pentru a atinge nişte scopuri de dezvoltare personală.

Au început să apară anumite “probleme”. I se ascut anumite simţuri, începe să-şi organizeze altfel ceea ce percepe. Viaţa personală era de mult organizată. Viaţa de zi cu zi, activând într-un domeniu tehnic, având colegi cu studii tehnice care ar trebui să dea dovadă tot de o “abilitate” de a înţelege anumite procese sau tehnologii, îi cauzează mari probleme.

Iniţial, punea abilitatea lui de a sesiza anumite amănunte şi a înţelege anumite procese, pe experienţa lui mai mare. A încercat să explice colegilor ceea ce înţelesese el, să explice şogica unor procese pe care deja le stăpânea. Colegii dădeau doveda că nu percep ceea ce el spunea. A spus o dată, de două ori, de trei ori, de… s-a lăsat păgubaş. Nu mai explică, decât dacă este întrebat. Dar nu-l întreabă des. Dar chiar dacă este întrebat, explicaţiile lui nu sunt băgate în seamă.

Nu îl deranjează faptul că nu este luat în considerare. S-a obişnuit să trăiască fără să-l aprecieze alţii. Problema este că nu mai găseşte un limbaj comun de comunicare. Are o minte foarte clară, abia una, două persoane au puterea de a “ţine firul discuţiei”. Începe o discuţie pe o temă oarecare cu cineva, vorbeşte el, vorbeşte X, etc. Tema nu s-a încheiat, dar X deviază… îi atrage atenţie, X revine… e cu mintea vraişte… totuşi revine… dar se pierde iar. Îi atrage din nou atenţia… X revine… iar se pierde. Discuţia se termină din variate motive. X se bucură că a vorbit! El se supără: au vorbit dar au vorbit degeaba, nu au făcut nici un progres, nu au ajuns la nici o concluzie. Au vorbit, uneori mult, dar nu au comunicat. Vorba veche: “vorbim împreună, ne înţelegem separat”, care era, cu câţiva ani în urmă, un caz oarecum izolat, întâlnit în unele discuţii – a început să se permanentizeze. Acum rar găseşti discuţii “normale”, majoritatea sunt fără înţelegere… vorbe aruncate-n vânt.

Va trebui să lupte cu el însuşi din nou! Să se adapteze noii situaţii de “a vorbi cu pereţii”. Şi-a pus întrebarea dacă nu cumva are el o problemă şi nu se poate înţelege cu lumea. A urmărit discuţiile dintre alţii… tot aşa: “vorbesc împreună şi se înţeleg separat”! Singura alternativă: să se obişnuiască aşa! Aaa, ar mai fi una: să părăsească această viaţă! Simtear trebui să mai stea! Ăşi pune întrebarea: de ce?

08.06.08

Om normal

Posted in SF at 3:47 am by rast

Cu câţiva ani în urmă o pornise pe un drum de “dezvoltare personală”! La acea vreme nu era foarte bine popularizat acest termen, în mintea lui o pornise pe drumul către sine, către o cunoaştere de sine însuşi. Nu a folosit o reţetă anume! Nu a urmat nici un tipar, nu a urmărit anumite scopuri finale! A pornit pe un drm pe care-l simţea din interior. A făcut precum unei broscuţe dintr-o poveste cu tâlc: nu i-a păsat de ce comenta lumea din jur, îşi vedea de drumul lui.

Nu a ajuns la capăt, probabil nici nu exstă capăt; dar din punctul în care a ajuns, are deseori ocazia (de multe ori datorită exploziei din blogosferă) să ia contact cu trăirile unui om normal! Nu! Nu prea se mai poate încadra în rândul oamenilor normali, cu un psihic cunoscut şi recunoscut de psihologia modernă ca fiind ceva normal! Nu încearcă să se compare cu cei din jur, nu crede că aşa este mai bine! Lui îi este mai bine dar, unora poate, nu le este mai bine! Nu le-ar fi mai bine dacă ar avea un psihic şi trăirile pe care le are el. Mai bine zis, lipsa de trăiri pe care le are!

Despărţirile, sub orice formă ar fi ele – familiare, schimbare de job, de locuinţă; îi dor pe oameni, lasă urme profunde care nu dispar, uneori, până în ultima clipă a vieţii! A avut şi el despărţiri, l-au durut la acel moment… şi o perioadă după; a păstrat o amintire despre ele… doar amintirea… trăirea s-a evaporat… nu a mai lăsat nici un semn, nici un regret!

Nu! Nu este o ştergere a trecutului, nu poate fi considerată o stergere de creier, o uitare. Amintirile i-au rămas vii în memorie, unele dintre ele revenind în conştient cu anumite detalii de mult uitate! Au dispărut trăirile, stările psihice generate de acele fapte/acţiuni. E prea raţional, şi-a dezvoltat raţiunea şi puterea de judecată, suficient de mult pentru a nu cădea într-o latură mistică şi să creadă despre el te miri ce misticisme şi destine divine. Din acest punct de vedere este un om… obişnuit, are şi el probleme. Probleme specifice, conforme cu noua lui modalitate de a vedea viaţa cotidiană şi sistemul ei de valori. Încearcă să găsească metode să-şi rezolve problemele.

08.04.08

Creştere interioară

Posted in SF at 2:42 am by rast

A avut o perioadă în care toată societatea asta i se părea inutilă: orice făcea încerca să facă, un gând îi apărea stăruitor în minte: INUTIL! A luptat o vreme, fără succes! Gândul nu dispărea! S-a conformat gândului: nu mai încerca să facă nimic. Trăia viaţa aşa cum este, încerca să ia drept bună viaţa cotidiană fără să încerce să mai schimbe ceva!

A venit un moment în care gândul inutilităţii a dispărut, a început să facă câte ceva. Rezultatele erau modeste, dar nici eforturile nu erau prea mari. Ajunsese la un echilibru destul de stabil, în care nu mai era interesat să facă ceva! Îl mâna o motivaţie slabă: să mai alunge din monotonia cotidiană, punându-se la punct cu noi descoperiri ştiinţifice şi tehnice, făcând astfel şi un exerciţiu mental, de gândire, asimilare şi memorare!

Treburile mergeau bine… a venit un moment de ruptură. Tot ceea ce încerca să mai facă, “nu avea nici un ecou”! Parcă vorbea singur… cu pereţii! Gândul inutilităţii nu a mai apărut! A depus eforturi mari pentru a comunica celor din jur anumite idei progresiste! Nu! Nu creaţii proprii, idei exprimate de alţii şi care au dus la ridicarea calităţii, productivităţii şi bunăstării! A observat o lipsă de receptivitate! Credea că lumea are ceva cu el, că-l consideră idiot şi nu-l bagă în seamă. A desfăcut firul în patru, a observat că toţi oamenii se comportă identic şi cu ceilalţi… participanţi la comunitate! Şi-a dat seama că nu el este “oaia neagră”! Dar ce se întâmpla? Gândul buclucaş îi spune: “oamenii nu mai au puterea de a recepta noul, se învârt în jurul lor… tot pe loc, pe loc, pe loc!”

Nu i-a mai spus că este inutil ce face! deja ajunsese la un nivel de înţelegere să-şi dea seama singur că ceea ce face este inutil! Totul e deşertăciune! Ştia sintagma de multă vreme, acum o trăia din plin! Se întreba ce să facă! Ştia că nu poate să-i schimbe pe ceilalţi. A încercat de multe ori să producă mici schimbări în comunităţi mici de oameni, persoane singulare chiar. Reticenţa oamenilor la schimbare este extraordinar de mare! A abandonat TOTAL ideea de a le demonstra altora greşelile pe care le fac şi a le arăta posibilităţile de îndreptare! Îşi vede de-ale lui!

Gândul îl însoţeşte! Îi aduce aminte de ideea sufită, via Gurdjieff, că fiinţa umană este compusă din 4 corpuri: fizic, astral, mental şi cauzal. Despre cel fizic: naştere, creştere, maturizare, moarte – se cunosc destul de multe, despre celelalte nu se ştie aproape nimic, nici măcar că ar exista. Corpul mental ar fi un fel de psihic: memorie, sentimente, stări psihice, etc.

A început să asculte indicaţiile gândului pe ne-gândite, să sondeze cât mai adânc în el! A găsit stări de mulţumire, de implinire interioară. Stări de bucurie, aparent fără motiv, doar ideea de a căuta în el însuşi, de a se cunoaşte pe el însuşi.

Simte efectiv, o creştere interioară, o mai mare putere interioară! El doar le simte, ar putea fi o auto-mulţumire, o auto-păcălire, o percepţie greşită, o auto-justificare… nu prea. Are repere exterioare că treburile merg bine: cei apropiaţi se miră de memoria şi capacitatea de a sesiza detalii!

Este curios unde va ajunge! Gândul pe ne-gândite îi spune doar “eşti pe drum!”

07.31.08

Plictiseala

Posted in SF at 4:19 am by rast

A observat un lucru: copiii mici nu se plictisesc. Îşi găsesc tot timpul ceva de făcut, nu neapărat uitându-se la televizor, citind o carte/revistă sau trebăluind pe la bucătărie. Îşi găsesc ceva de făcut cu mâinile, dau din picioare, pun două pietre ici, două colea şi îşi imaginează că pasc două turme de animale domestice. Oare imaginaţia este punctul cheie? În imaginaţia lor, copiii îşi găsesc tot felul de motivaţii pentru a face fel de fel de acţiuni/trăsnăi. Uneori/deseori te şi miri ce idei le trec copiilor prin minte! Dar intervine educaţia: nu-i frumos să facă… stai cuminte hopa şi te uită la… uite ce frumos e la televizor şi tu te… Şi gata cu imaginaţia!

Asta nu înseamnă că oamenii maturi ar trebui să-şi facă un depozit de pietre, imaginându-şi că au o turmă de bovine la păscut :) , asta ar suna a dereglare mentală! Dar îşi pot imagina alte lucruri, sau pot petrece timpul înţelegând ce este în jurul lor… ceea ce natura a creat!

Aceasta este o tendinţă naturală. După tot felul de scenarii imaginare, odată cu înaintarea în vârstă copiii au curiozităţi dobândite din viaţa cotidiană: de ce plouă…, de ce bate vântul…, de ce se spală mâţele şi câinii nu… Oamenii apelează la o formulă educaţională mai dură: “întreab-o pe maică-ta!” sau mai academică: “ai să înveţi la şcoală”! Şi cu astfel de explicaţii, ne-primind un răspuns inteligibil, copiii îşi înăbuşă curiozităţile.

Dar oare ce s-ar întâmpla dacă viaţa şi-ar urma cursul firesc, adică copiii să primească răspuns clar la întrebările ce le emit! Ce ar urma? Oare natura a creat atâtea lucruri încât să acapareze curiozitatea oamenilor ani de zile în şir? Ar putea interveni o dorinţă/motivaţie intrinsecă de a dezvolta creativ ceea ce este în jurul omului? Sunt atâţia oameni creativi, care au avut invenţii de renume, schimbând faţa omenirii şi modul de trai: becul lui Edison, motorul cu abur a lui Watt, etc.

Mulţi inventatori au fost aproape analfabeţi, fără a avea studii laborioase despre nivelul atins de ştiinţele şi tehnologiile moderne! E greu de presupus ce-i mănau pe aceşti oameni în creaţiile lor. Care era motivaţia lor? Dorinţa de apreciere, curiozitatea, un imbold interior!

Edison, la câte idei avea prin minte, nici nu avea timp să doarmă cum trebuie. Nu cred să-l fi acaparat plictiseala vreodată! Oamenii moderni/contemporani se plâng de lipsă de timp şi de plictiseală în acelaşi timp. Ar putea fi considerat un paradox al zilelor noastre. Poate nu este paradox, ar putea fi o explicaţie a faptului că oamenii nu ştiu să-şi gestioneze timpul; trăiesc în viteză, fără să-şi pună problema că trăiesc, doar supravieţuiesc!

07.28.08

Stil de viaţă

Posted in SF at 3:28 am by rast

A trăit în fel de fel de moduri, având fel de fel de concepţii şi aşteptări de la viaţă. Dar mai ales la aşteptări, ţeluri, dorinţe, motivaţii se gândeşte în ultima perioadă. Îşi aduce aminte deseori de cuvântul “deziluzii”. Vede, din ce în ce mai des, persoane deziluzionate de diferite evenimente ale vieţii. Încearcă să ocolească procesul. Pentru a nu avea deziluzii, nu trebuie să-ţi faci, iniţial, iluzii.

Dar nu numai atât, cel mai important lucru, este ideea de siguranţă a vieţii viitoare. Este un lucru unanim apreciat, în civilizaţia modernă, de a opta pentru un grad de siguranţă al zilei de mâine. Puţini sunt cei care abandonează siguranţa unei vieţi chiar fără mari perspective, pentru a se înhăma la jugul unei vieţi aproape aventuroase, doar cu o încredere aproape iluzorie, în forţe pozitive ale universului, care încă nu şi-au dovedit existentă prezenţa.

Simte că asta este soluţia optimă a zilelor ce vor urma. Zile de mari transformări ale vieţii, pe toate nivelele sale! A avut o perioadă în care a încercat să-şi facă nişte “porţi de ieşire”! Nu a reuşit! O mână nevăzută, parcă, îi tăia orice încercare. Nu a abandonat lupta. Va continua să încerce să-şi facă un viitor de care să fie sigur, dar nu va mai lupta cu îndârjire, va considera lupta ca o “stare de fapt”, ca o stare normală de lucruri de la care nu trebuie să ai mari aşteptări.

Această nouă abordare a vieţii cotidiene, nu este negativistă. Are o latură cu părţi pozitive, de care chiar şi psihologia modernă aminteşte: este foarte “deschis la nou”, foarte atent la evenimentele cotidiene, la oportunităţile ce pot să apară. Dacă şi-ar face din start anumite aşteptări/speranţe ar putea rata cele mai bune oportunităţi, pe criteriul că nu corespund cu aşteptările emise. E mai bine fără aşteptări, unele oportunităţi pot fi chiar generatoare de stări de fapt neimaginabile într-un moment dat. Viitorul poate fi acaparat de situaţii cu totul noi.

Nu! Nu este o întoarcere la un stil de viaţă copilăresc. Copiii au o viaţă fără aşteptări, fără a-şi pune problema unei siguranţe a viitorului, dar ei o fac inconştient, nu au termeni de comparaţie. Viaţa unui om matur care optează pentru a astfel de transformare nu se poate compara, el are întotdeauna termeni de comparaţie cu viaţa trecută. Nu se pune problema unei ştergeri de memorie. Memoria rămâne şi funcţionează chiar mai bine. Nu mai sunt emise în conştient, fel de fel de aşteptări şi speranţe iluzorii.

E un stil de viaţă extrem! Cine nu-şi doreşte o viaţă cu siguranţa zilei de mâine? Nici o fiinţă raţională, poate doar animalele! Da! Animalele cam aşa trăiesc. A-ţi văzut vreo specie de animale care să-şi cultive un minim de necesar de hrană? Nu! Animalele trăiesc brambura, mănâncă ceea ce găsesc. Un dogmatic creştin ar putea face apel la cuvintele lui Iisus care zicea că păsările cerului nu muncesc pentru haleală, că natura le hrăneşte. Nu! Nu este mistic creştin. Adoptă această soluţie după ceea ce simte! Simte, mai mult ca oricând, să stea cu ochi-n patru pentru a prinde “din zbor”, începutul tuturor transformărilor şi pentru a se adapta lor; pentru a găsi oportunităţi.

Şi parcă viaţa “îl ajută”, îi oferă teste. A primit nişte veşti deloc îmbucurătoare despre a situaţie viitoare. Se anuntă transformări, lumea se îngrijorează, pierde siguranţa unei vieţi cotidiene, ăşi face planuri, caută portiţe de ieşire. El e pe dos, încearcă să vadă ce oportunităţi îi pot aduce noile transformări care se anunţă. Or fi numai zvonuri… dacă nu faci foc nu iese fum!

07.16.08

Drum fără întoarcere

Posted in SF at 10:58 pm by rast

A avut o viaţă normală până la un moment dat. Vroia să fie plăcut celor din jur, să aibă note mari, să aducă bucurii părinţilor, să fie la înălţimea aşteptărilor lor, etc. A avut un accident, mai mult psihic, înţelegând greşit anumite idei filozofice. A fost un punc de cotitură, aproape ca o moarte clinică: nu-i mai păsa de ce spun cei din jur, nu mai învăţa pentru note mari, îl interesa mai mult persoana lui decât aşteptările părinţilor, etc.

A început să-şi trăiască viaţa cum avea chef, făcea tot ce-i poftea inima, fără a deranja pe alţii. A cunoscut lumea, a cunoscut diverşi oameni, cu diverse obiceiuri. A început să-i placă viaţa cu provocările ei. A început să studieze anumite ramuri ale ştiinţei, aşa cum explicau ele viaţa cotidiană.

A avut un alt punct de cotitură, marcat de două evenimente importante:

  1. şi-a dat seama de robotismul cu care trăieşte lumea, de faptul că oamenii sunt ca nişte roboţi care ascultă de percepte băgate în cap de societate,
  2. a găsit foarte multe contraziceri în ideile şi perceptele ştiinţifice, nimic nu este clar, toate sunt ipoteze, unele cu multe fapte experimentale care le contrazic.

A început să trăiască o viaţă în derivă, nu mai avea o motivaţie de viaţă. Viaţa a devenit o existenţă fadă. Prin cărţile ce le răsfoia să găsească o explicaţie la ceea ce s-a întâmplat cu el, să găsească, poate, soluţii de remediere, a găsit ideea unor filozofii considerate mai mult mistice, că omul, aşa cum îl văd ştiinţele şi societatea modernă, este o tărăboanţă rablagită, faţă de ceea ce este omul pe care l-a creat natura. Omul creat de natură ar avea potenţe multiple, intrate în degradare şi chiar uitate cu desăvârşire de omul modern, care vede doar latura lui fizică, încadrată de cele două extreme: sănătate-boală, viaţă-moarte.

Iar un punct de cotitură! A găsit o oarecare motivaţie de viaţă, curiozitatea “cum este omul” aşa cum l-a creat natura. Negăsind prin cărţi descrieri a acestor potenţialităţi latente/adormite, în fiinţa umană, şi-a fixat ca ţel în viaţă ajungerea la stadiul de !om aşa cum l-a creat natura!.

A făcut câţiva paşi, pe acest drum: al omului cât mai aproape de “puterea lui reală”, a dat de mari greutăţi! În primul rând nu ştie exact ce vrea! Nu vrea puteri para-normale, fachirisme, etc. Vrea “să se dezvolte” după tiparul creat de natură. Chiar şi dacă e mai rău decât ceea ce societatea modernă a creat din om. Greutăţile sunt mari! Singularitatea drumului. Pe nimeni nu interesează astfel de prostii. Oamenii se contonează principiilor manipulatorii ale societăţii moderne, învăţate în sistemul de educaţie primit, aproape de la naştere.

Întotdeauna poate să aleagă drumul ştiut, memorat, în anii când ducea o viaţă normală. Vede zi de zi, valorile actuale, se poate re-cantona lor. Poate intra din nou în gloată: să râdă de glume slabe pe teme sexuale, să discute despre fotbal, agricultură şi blogging, să ţintească salariu mare, din care să adune la ciorap şi să lase ceva în urma lui. Sunt două mari opţiuni în viaţa lui: merge înainte (greutăţi insurmontabile) sau revine la viaţa de robot.

Nuuuu, după o amplă meditaţie, câteva săptămâni, a decis: drum de întoarcere nu mai există! Ori găseşte ceva stabil pe drumul pe care-a apucat-o, ori… moartea. Viaţa de… ocnaş, înregimentat în valorile manipulatorii ale societăţii secolului XXI, nu merită trăită.

07.09.08

Fanatic – fanatism

Posted in SF, Succesul at 10:08 am by rast

Are timp de gândire. Se pare că viaţa “l-a pus la saramură”… i-a creat toate condiţiile să stea doldora la soare, fără nik obligaţii şi să-şi pună întrebări existenţiale.

A fost o vreme când căzuse pe panta misticismului. Îi intraseră în cap anumite idei din diferite cărţi mistice şi credea cu fanatism în ele. Nu era chiar un fenatism absolutizant, orb. Avea anumite argumente raţionale, susţinute de experienţele trecutului.

A continuat seria transformărilor personale după imboldurile interioare. A ajuns iar la stadiul de îndoială raţională. Dar nu mai este ca la început. Este susţinut interior de o altă teorie de viaţă. Omul obişnuit, occidental, are o filozofie a vieţii, precum că întreaga existenţă ar fi supusă întâmplării. A avut această paradigmă “de când se ştia”, de când era conştient de el însuşi. Aşa a fost învăţat/educat, aşa era/este mediul în care trăieşte.

La un moment dat a avut nişte experienţe de viaţă care l-au pus pe gânduri. Anumite evenimente, prea erau “întâmplătoare”… erau coincidenţe care treceau dincolo de orice raţiune. Şi-a pus întrebări, a început să citească o literatură cu puternice influienţe mistice orientale. A găsit, în cărţi, anumite teorii care confirmau experienţele trăite. A aderat la acele teorii aproape fanatic, cu o convingere certă că a găsit nişte adevăruri. Timpul a trecut, fanatismul a scăzut, ideile/teoriile au rămas. A re-devenit raţional, dar de o altfel de raţionalitate… care vrea argumente. A început să urmărească viaţa şi evenimentele ei, din această perspectivă a evenimentelor ne-întâmplătoare, ci cu un determinism bine precizat.

« Previous entries