Скачать программки на комп Карта сайта Samsung gt s3600 скачать игры Карта сайта Скачать дрожь земли 3 Карта сайта Tekken 6 скачать бесплатно торрент Карта сайта Катя чили скачать бесплатно Карта сайта Vkracker 5 скачать Карта сайта Скачать cell Карта сайта Скачать порно сестер Карта сайта Скачать суперзвезда Карта сайта Саруханов зачем вернулась ты скачать Карта сайта Ла2 скачать бесплатно Карта сайта Acdsee keygen скачать Карта сайта

Archive for Povestiri cu tâlc

07.27.08

Nevoie de aer

Posted in Povestiri cu tâlc at 11:31 pm by rast

Un discipol s-a dus într-o zi la Maestrul său şi i s-a plâns că, deşi îşi doreşte Realizarea Supremă foarte mult şi face totul pentru acest ţel suprem, ea nu apare… Atunci Maestrul l-a dus pe discipol la un bazin cu apă, şi cu forţa l-a băgat cu capul în apă şi l-a ţinut aşa, destul de mult, forţând puţin nota normalităţii… când l-a lăsat să iasă la suprafaţă şi să tragă aer în piept cât să-şi revină l-a întrebat pe discipol:

- Ce-ai simţit acolo jos cât te-am ţinut cu capul în apă?

- Am simţit că aveam nevoie de aer!

- Cât de mare era această nevoie?

- Atât de mare încât nu mai exista nimic altceva decât acea nevoie de aer!

- Ei bine, vezi, când vei simţi nevoia ta de Realizare Supremă atât de intens cum ai simţit acea nevoie de aer, ea va apărea…


Eu personal, nu-mi doresc şi nu mi-am dorit niciodată: Realizarea Supremă, dar din experienţa mea, privind alte stări psihice şi dorinţe, nu cred ca simpla dorinţă să rezolve astfel de probleme cum ar fi Realizarea Supremă. Pentru dobândirea unei astfel de stări, mai ales a unei Realizări Supreme, sunt necesare transformări interioare multiple, unele dintre ele chiar foarte profunde, ale psihismului personal. Pentru aceasta trebuie muncă cu tine însuţi, eforturi susţinute.

07.20.08

Doi îngeri

Posted in Povestiri cu tâlc at 11:04 pm by rast

Doi îngeri călători s-au oprit să-şi petreacă noaptea în casa unei familii înstărite. Familia a fost rea şi a refuzat să-i lase pe îngeri să înnopteze în camera de oaspeţi.

În schimb, le-a oferit o cămăruţă în subsol. În timp ce-şi făceau paturile, îngerul cel bătrân a văzut o gaură în perete şi a reparat-o imediat. Când îngerul cel tânăr l-a întrebat de ce, celălalt înger i-a răspuns:

- Lucrurile nu sunt întotdeauna ce par a fi!

În noaptea următoare îngerii au ajuns să se odihnească în casa unui om foarte sărac, dar foarte ospitalier, ţăran ce locuia împreună cu soţia lui. După ce au împărţit cu ei puţina mâncare ce o aveau, i-au lăsat pe îngeri să doarmă în patul lor unde se puteau odihni în voie. Când s-au trezit a doua zi, îngerii i-au găsit pe ţăran şi pe soţia lui plângând. Singura lor vacă a cărei lapte era singurul lor venit, murise pe câmp. Îngerul cel tânăr s-a înfuriat şi l-a întrebat pe cel bătrân cum se poate întâmpla un asemenea lucru?

- Primul om avea de toate şi totuşi l-ai ajutat, a spus el. A doua familie avea atât de puţin, dar era în stare să împartă totul şi tu i-ai lăsat vaca să moară.

- Lucrurile nu sunt întotdeauna ce par a fi!, i-a răspuns îngerul cel bătrân. Când am stat în subsol am observat că în gaura din perete era depozitat aur. De vreme ce stăpânul era obsedat de lăcomie şi era incapabil să-şi împartă bogăţia cu altcineva, am astupat zidul ca să nu o mai găsească. Noaptea trecută, când am adormit în patul familiei de ţăran, îngerul morţii a venit după soţia lui. I-am dat în schimb, vaca. Lucrurile nu sunt întotdeauna ce par a fi!

Uneori chiar aşa se întâmplă când lucrurile nu se desfăşoară aşa cum ar trebui.


Tocmai la fix :) am găsit această povestire cu tâlc (chiar dacă eu, personal, nu prea agreez ideea de înger… aripioape, bunătăţi, etc.) pentru a întări ideea de claritate din post-ul anterior. Meditaţia, perceperea directă a realităţii, fără prejudecăţi sau idei/şabloane/percepte dinainte stabilite, este diferită de ceea ce se arată la suprafaţă.

06.17.08

Păţania măgarului bătrân

Posted in Povestiri cu tâlc at 11:51 pm by rast

Într-o buna zi, măgarul unui ţăran căzu într-o fântână. Nefericitul animal se puse pe zbierat, ore întregi, în timp ce ţăranul căuta să vadă ce e de făcut.Până la urmă, ţăranul hotărâ că măgarul şi-aşa era bătrân, iar că fântâna, oricum secată, tot trebuia să fie acoperită odată şi-odată. El a ajuns la concluzia că nu mai merita osteneala de a-l scoate pe măgar din adâncul fântânei.

Aşa că ţăranul îşi chemă vecinii, ca sa-i dea o mână de ajutor. Fiecare dintre ei apucă câte o lopată şi începu să arunce de zor pământ înăuntrul fântânei. Măgarul pricepu de îndată ce i se pregatea şi se puse şi mai abitir pe zbierat.

Dar, după citeva lopeţi bune de pământ, măgarul se potoli şi tăcu.

Ţăranul privi în adâncul fântânei şi rămase uluit de ce văzu. Cu fiecare lopată de pământ, măgarul cel bătrân făcea ceva neaşteptat: se scutura de pământ şi păşea deasupra lui. În curând, toată lumea fu martoră cu surprindere cum măgarul, ajuns până la gura fântânei, sări peste ghizduri şi ieşi fremătând…
     
Viaţa va arunca şi peste tine cu pământ şi cu tot felul de greutăţi… Secretul pentru a ieşi din fântână este să te scuturi de acest pământ şi să-l foloseşti pentru a urca un pas mai sus.

Fiecare din greutăţile noastre este o ocazie pentru un pas înainte. Putem ieşi din adancurile cele mai profunde dacă nu ne dăm bătuţi.
     
Foloseşte pământul pe care ţi-l aruncă peste tine ca să mergi înainte.

05.16.08

Poveste sufită

Posted in Povestiri cu tâlc at 7:34 pm by rast

Un fachir sufit călătorea… La un moment dat a început să se însereze şi fachirul s-a rătăcit. Afară era atât de întunecat încât el nici măcar nu mai veea pe unde merge. Deodata a căzut într-o prăpastie. S-a îngrozit. Dar în ultima clipă s-a prins de o creangă. Nu ştia ce se întâmplă; nu ştia ce se întâmplă în jurul său; a început să se roage. Era o noapte foarte răcoroasă. A strigat, dar acolo nu era nimeni care să-l audă, doar vocea sa rasuna în ecou. Şi noaptea era atât de friguroasă încât mâinile au început să-i îngheîe, iar el ştia că mai devreme sau mai târziu, nu se va mai putea ţine de creangă. Mâinile îi erau atât de îngheţate încât au început să-i alunece. Moartea era foarte aproape. În orice clipă putea cădea şi muri. La un moment dat nu s-a mai putut ţine şi simţea cum mâinile îi aluneca pe creanga de care se ţine. În acel moment s-a îngrozit, a căzut dar şi-a dat seama că este în picioare. Acolo nu era nici un fel de prăpastie, ci doar o mică groapa. Atunci a început să danseze, a suferit fără rost întreaga noapte….


Acestă povestire descrie, în mod metaforic, situaţia în care se află marea majoritate a oamenilor. Este întuneric – o lipsă foarte mare a simţului realităţii. Fachirul “credea” că se află într-o prăpastie, el nu cunoştea realitatea. Aşa şi oamenii: “cred”, îşi dau cu părerea despre ceea ce este în jurul lor. Ei nu cunosc realitatea. Din această cauză îşi fac griji închipuite, fără nici un fundament real.

05.15.08

Om spiritual – a ierta

Posted in Povestiri cu tâlc at 12:23 am by rast

Un preot, trecand în sutană pe lângă o cârciumă, dă cu ochii de un beţiv. Omul, mahmur, vine la el şi îi spune:

- E adevărat părinte că dacă cineva îţi trage o palmă, trebuie să întorci şi celălalt obraz?

- Adevărat e fiule, aşa este spus în Biblie!

Nici una nici două, beţivul îi trage o palmă preotului. Om de cuvânt, acesta nu ripostează şi întoarce şi celălat obraz. Beţivul, bine dispus de nonreacţia preotului îl loveşte şi a 2-a oară. Preotul, iar întoarce obrazul. Proasta inspiraţie îl facu pe chefliu să-l lovească şi a 3-a oară. Eh, niciuna nici două, preotul, fost antrenor de karate ;) , îl bate de-l face măr pe îndrăzneţul cetatean.

- Eh, fiul meu, zise părintele după ce a considerat că la scărmănat destul, de a 3-a palma nu mai scrie nici măcar în Biblie.


Această povestire îmi aduce aminte de vorba populară: “nici rău, să fii spânzurat; dar nici bun, să fii călcat”. Sau de o vorbă faină, găsită pe un blog al unui tip contemporan :) : “dacă eşti băiat finuţ, lumea te ia de fraier!” 

Multe scrieri, aşa zis spirituale recomandă: să fii bun, să iubeşti necondiţionat (toţi măgarii şi lichelele), să ierţi, să dăruieşti “şi cămaşa de pe tine” dar, faptele cotidiene, realitatea imediată; ne arată că astfel de atitudini nu aduc practicantului nici un beneficiu.

Iertarea are limitele ei. Dacă observaţi natura… iertarea nu se practică! Cine “calcă pe alături” este “pus la punct“. Poate ar fi bine de formulat o lege a penalizării.

Iertarea vine dintr-o filozofie greşită a omului care crede că “aşa este civilizat“. Ideea de iertare contravine, deseori, ideii de moralitate şi de respect. De ce să-l iert pe X-ulescu, dacă el nu mă respectă şi încalcă regulile de egalitate?

02.17.08

Putere şi motivaţie

Posted in Povestiri cu tâlc at 9:20 am by rast

Am gasit astazi un post pe un blog cu o povestire/relatare scurta, dar care poate fi un serios argument pentru ideea ca motivatia este acel lucru care te poate duce pe culmile succesului sau te poate pune în postura unui ratat.

“Un baiat care juca baseball, abia daca reusea sa loveasca mingea sa ajunga pâna la jumatatea terenului. Nu era a bine. La un moment dat, o zareste în tribune pe fata pe care el o îndragea. Aceasta îi facu din mâna! Dupa acest moment, a strâns tare în mâna bâta de baseball, si a lovit atât de tare, încât mingea nu numai ca a trecut de jumatatea terenului, dar a si iesit în afara acestuia.”

Am putea aminti traditionalul “femeia te ridica, femeia te coboara!”, în tribune era o persoana feminina.

Multi barbati, consideraţi oameni de succes au recunoscut că datorează succesul lor, în mare parte soţiilor sau prietenelor lor. Nu numai printr-un sprijin administrativ (făcut mâncare, curăţenie, haine curate), cât printr-un sprijin psihic, pur şi simplu: crezând în ei şi în puterea lor de a avea succes.

Acesta este un tip de motivaţie care îţi poate da puterea de a înfăptui anumite lucruri importante. Cum defineam într-un post anterior, acolo mă refeream la o lipsă totală de motivaţie, practic la lipsa unei motivaţii de a trăi, probabil cea mai cumplită lipsă de motivaţie.

Nu vorbesc “vorbe-n vânt”, am trecut pe lângă o astfel de lipsă de motivaţie, ea este desrisă, folosind alte cuvinte şi sintagme, de Gurdjieff, aici.

Gurdjieff vorbeşte despre o stare de indiferenţă. Nu dă nici măcar o umbă de sugestie ce ar putea face o persoană ajunsă în acea stare. Soluţie este dată de tolteci prin ideea de intenţie şi voinţă.

Citind fragmentul lui Gurdjieff ar părea că această stare este benefică, fiind un semn că te apropii de esenţa ta divină. Nu este chiar aşa! Un om care trebuie să mergă la servici, să plătească zecile de facturi care-i sosesc prin poştă, are deja probleme în plus care-l fac să intre “sub linia de zero“, adică să aibă motive de a părăsi această viaţă, plină de îndatoriri şi lipsită, practic, de bucurii. Pe un astfel de om nu-l mai bucură emisiunile TV, jocurile şi concursurile mondene, secvenţele sexy sau alte lucruri considerate plăceri. Asta reiese chiar şi din citatul lui Gurdjieff.

Dar nu vroiam să vorbesc despre această lipsă de motivaţie extremă, ci despre motivaţii de succes. Majoritatea persoanelor au motivaţie de viaţă, vor să trăiască, îşi doresc chiar o viaţă îmbelşugată. Dar nu fac nimic pentru aceasta. Aşteaptă parcă “pară mălăiaţă…”. Aceşti oameni au nevoie de o motivaţie pentru a dobândi puterea de a face ceea ce şi-au propus.

Cea mai bună soluţie este să găseşti motivaţia în tine, în concepţiile tale de viaţă, să o legi cumva de abilităţile tale native, de motivaţiile intrinseci, uneori poate uitate.

11.22.07

Paulo Coelho – povestea creionului

Posted in Ce au spus..., Povestiri cu tâlc at 7:31 pm by rast

Copilul îşi privea bunicul scriind o scrisoare. La un moment dat întreabă:

- Scrii o poveste care ni s-a întâmplat nouă? Sau poate o poveste despre mine?

Bunicul se opri din scris, zâmbi şi-i spuse nepotului:

- E adevărat, scriu despre tine. Dar mai important decât cuvintele este creionul cu care scriu. Mi-ar plăcea să fii ca el, când vei fi mare.

Copilul privi creionul intrigat, fiindcă nu văzuse nimic special la el.

- Dar e la fel ca toate creioanele pe care le-am văzut în viaţa mea!

- Totul depinde de felul cum priveşti lucrurile. Există cinci calităţi la creion, pe care, dacă reuşim să le menţinem, vom fi totdeuna nişte oameni care trăiesc în bună pace cu lumea.

1. Prima calitate: poţi să faci lucruri mari, dar să nu uiţi niciodată că există o Mână care ne conduce paşii. Pe această mână o numim Dumnezeu şi el ne conduce totdeauna conform dorinţei lui.

2. A doua calitate: din când în când trebuie să mă opresc din scris şi să folosesc ascuţitoarea. Asta înseamnă un pic de suferiţă pentru creion, dar până la urmă, va fi mai ascuţit. Deci, să ştii să suporţi unele dureri, pentru că ele te vor face mai bun.

3. A treia calitate: creionul ne dă voie să folosim guma pentru a şterge ce era greşit. Trebuie să înţelegi că a corecta un lucru nu înseamnă neapărat ceva rău, ceea ce este neapărat este faptul că ne menţinem pe drumul drept.

4. A patra calitate: la creion nu este important lemnul sau forma lui exterioară, ci mina de grafit din interior. Tot aşa, îngijeşte-te de ce se întâmplă înlăuntrul tău.

5. A cincea calitate: lasă totdeauna o urmă. Tot aşa, să ştii, că tot ce faci în viaţă va lăsa urme, astfel că trebuie să încerci să fii conştient de fiecare faptă a ta.


Întâi şi întâi, este vorba de Paulo Coelho, “marele” controversat al zilelor noastre. Unii oameni îl apreciază, pe el personal şi scrierile/cărţile lui. Alţii îl consideră un intrus în literatură, spunând că nu este un scriitor, cărţile lui fiind “de doi lei” (vechi :) ).Din acest punct de vedere, eu nu l-aş considera pe Coelho scriitor, dar scrierile lui au o mare valoare filosofică/psihologică.Ceea ce scrierile lui Castaneda sau Gurdjieff, încearcă să spună, într-un limbaj, poate prea tehnicizat, matematic, algoritmic; scrierile/romanele lui Coelho, încearcă să transmită, într-un limbaj cald/metaforic/literar. Ele transmit aceeaşi idee, pe care o transmite Goleman prin conceptul de inteligenţă emoţională.

“Totul depinde de felul cum priveşti lucrurile”… nimic mai adevărat! Chiar acest an, cu noul job, cu noua oportunitate pe care o savurez seară de seară, mă pune faţă în faţă cu această idee, de a privi lucrurile din noi şi noi perspective.

Psihologia modernă ar numi ceea ce fac eu, empatie. Încerc să privesc/înţeleg lucrurile/evenimentele cotidiene, din jurul meu, din mai multe puncte de vedere – din perspectiva altor oameni implicaţi în activităţile respective. Dacă un anumit lucru, din punctul meu de vedere (din perspectiva sistemului meu de valori) , mi se pare o aberaţie – înţelegând punctul de vedere al unui coleg (sistemul lui de valori), acel lucru ar părea logic şi corect. Asta nu mă face să-i aprob atitudinea faţă de acel lucru! Mă face să mă gândesc la acel lucru şi din alte puncte de vedere – încerc să privesc dintr-un punct de vedere neutru, ca un spectator la un film. Îmi pun problema că, poate eu greşesc şi punctul lui de vedere este mai aproape de realitate. Poate atitudinea lui este cea corectă! Cea care oferă un echilibru maxim.

“Pe această mână o numim Dumnezeu”… această mână este numită în diferite moduri, funcţie de tradiţia culturală şi de ceea ce vorbitorul/scriitorul vrea să transmită. Castaneda, mai bine zis toltecii, numesc această FORŢĂ: puterea. Cultura toltecă, nu personalizează această forţă care încearcă să ne conducă! Nu suntem conduşi! Putem fi conduşi/ascultători, dacă ne cuplăm cu inteligenţa emoţională la aceată FORŢĂ şi îi dăm ascultare. În acest proces trebuie să neglijăm raţiunea.

“şi el ne conduce totdeauna conform dorinţei lui”… aş rectifica: “ne-ar putea conduce”! Liberul arbitru îşi spune cuvântul! O altă rectificare: nu este vorba de “dorinţa lui”, este o determinare precisă cauză-efect, conformă unor legi universale bine precizate.

“să ştii să suporţi unele dureri, pentru că ele te vor face mai bun”… ceea ce Winston Churchill, spunea aici, despre dificultate şi oportunitate, numai că o spunea mai mecanicist/tehnicist.

“Trebuie să înţelegi că a corecta un lucru nu înseamnă neapărat ceva rău, ceea ce este neapărat este faptul că ne menţinem pe drumul drept”… orgoliul uman. Din orgoliu, oamenii nu acceptă ideea că au făcut ceva ce poate fi îmbunătăţit. Ei se bat în piept că au făcut ceva extraordinar, ceva “final”, ce nu mai admite îmbănătăţiri.

“la creion nu este important lemnul sau forma lui exterioară, ci mina de grafit din interior. Tot aşa, îngijeşte-te de ce se întâmplă înlăuntrul tău.”… un exemplu clasic, testamentul lui Eugen Ionescu, comentat şi consemnat, aici. Îngrijindu-se de lucruri exterioare, de aprecierea celorlalţi, vidul existenţial îi macină zilele. Mă pot compara cu Eugen Ionescu :) Sunt la polul opus. Nu mă cunoaşte aproape nimeni. Iar cei ce mă cunosc mă consideră un ratat… au păreri foarte proaste despre mine. Ei şi? Eu mă simt bine în pielea mea.

Aceasta, a patra calitate, vine în directă susţinere a dezvoltării personale naturale.

“trebuie să încerci să fii conştient de fiecare faptă a ta”… Da! Acesta este unul din mesajele forului interior: să fii conştient de tot ceea ce faci.

04.09.07

Dilema regelui

Posted in Povestiri cu tâlc at 4:31 am by rast

A fost odată un rage tânăr, care fu prins odată într-o luptă cu armatele împărăţiei vecine. Monarhul împărăţiei vecine ar fi putut să-l omoare imediat, dar gândindu-se poate la tinereţea prizonierului îi oferi libertatea, cu o singură condiţie: ca în decurs de un an, regele cel tânăr, să afle răspunsul la o întrebare dificilă şi să aducă răspunsul în anul următor, chiar în ziua în care a pierdut bătălia. Întrebarea era: “Ce vor cu adevărat femeile?”

O asemenea întrebare poate să încurce chiar minţile cele mai cunoscătoare din regat, gândi tânărul rege, care ştiu atunci că a primit o sarcină imposibilă. Accetând totuşi provocarea pentru că n-avea încotro, el plecă cu promisiunea că se va întoarce cu răspunsul, sau se va pregăti să moară exact peste un an.

Ajuns acasă el luă la întebări toate femeile din regat, de le prinţese până la bucătărese şi prostituate, apoi întrebă preoţi, înţelepţi, ţărani, cerşetori, chiar şi măscăriciul curţii fu rugat să-şi dea cu părerea. Nimeni însă nu putu să dea un răspuns satisfăcător.

Mai rămăsese doar o vrăjitoare – Muma Pădurii – o făptură urâtă, ştirbă şi cocoşată care trăia într-o pădure, înconjurată de animalele şi farmecele ei. Regele ştia că vrăjitoarea îi va cere un preţ exorbitant, dar ziua când trebuia să dea răspunsul era atât de aproape încât el se găndi că nu mai are practic nimic de pierdut. Vrăjitoarea ceru în schimbul răspunsului ca regele să se căsătorească cu ea. Regele acceptă alianţa cu inimă grea şi gândind la propria înfrângere, dar dincolo de interesul personal el gândi atunci că este mult mai important să se afle neapărat răspunsul la acea întrebare l-a care n-a putut răspunde nimeni. Răspunsul pe care vrăjitoarea i-l dădu era că:

“Ceea ce doreşte o femeie cel mai mult este să decidă ea însăşi ce face cu viaţa ei”.

Monarhul ţării vecine văzu corectitudinea răspunsului primit, şi din ziua aceea între cele două ţări se instaură o pace şi o prietenie trainică.

Între timp, la palatul tânărului rege se făceau pregătiri de nuntă. Fiind o persoana de o integritate deosebită, el se purta frumos cu viitoarea soţie şi îi asigură tot ce avea nevoie pentru viaţa împreună, vorbindu-i întotdeauna cu multă răbdare, bunătate şi respect. În dimineaţa zilei în care urma să aibă loc nunta, el intră în camera ei, aducându-i în dar un minunat buchet de flori.

Dar spre surpriza lui, în locul unei vrăjitoare urâte, îl aştepta o fată de o frumuseţe orbitoare, îmbrăcată în cea mai splendidă rochie de mireasă.

Regele întrebă cum de s-a schimbat astfel… iar ea răspunse că vrăjitoarele sunt maestre în ale Transformării, şi jumătate din timp, de acum înainte, ea va avea aspectul de Muma Pădurii, iar cealaltă jumătate ea va arăta frumoasă ca Zâna Florilor. Fata îi spuse iarăşi că el are dreptul să aleagă în care din cele două aspecte şi-ar dori să apară ziua, şi în care îşi doreşte să apară noaptea.

Grea dilemă pentru tânărul mire care, îndrăgostit până peste cap dintr-o singură privire, ar fi vrut să meargă cu ea oriunde, şi să o arate întregii lumi… dar pe de altă parte, desigur, tare ar fi vrut să îmbrăţişeze şi noaptea în intimitatea iubirii, tot pe soţia cea frumoasă.

Stând strâmb şi judecând drept, ragele răspunse:

- Te las pe tine sâ alegi. Tu trebuie să decizi ce să faci cu viaţa ta.


Spunând, mai demult, povestea asta unei tipe, mi-a răspuns că şi un bărbat, tot asta îşi doreşte… o fi ştiind ea, femeia, ce ştie…  :)  ”minţile cele mai cunoscătoare din regat”… îmi aduc aminte de o poezie de Mihai Eminescu: “Povestea magului călător în stele”, în care este vorba despre un rege bătrân care, înainte de a-l sui pe tron, îşi trimite fiul la un bătrân înţelept care trăia retras în nişte munţi. L-a trimis acolo pentru a dobândi înţelepciune şi a înţelege deşertăciunea unei vieţi trăite doar pentru plăceri.  ”Regele acceptă alianţa cu inimă grea şi gândind la propria înfrângere”… ăsta da, cataclism  :)   o nevastă gen Forest Mother (muma pădurii)… când te trezeşti dimineaţa şi o vezi, să te sperii pentru toată ziua  :) .”Monarhul ţării vecine văzu corectitudinea răspunsului primit, şi din ziua aceea”… mare derbedeu  :) monarhul… pusese ochii pe înţeleapta vrăjitoare…  

 

02.19.07

Responsabilitate şi iluminare

Posted in Povestiri cu tâlc at 9:36 pm by rast

Discipolul se apropie de maestrul său: “De ani de zile sunt în căutarea iluminării”, spuse. “Simt că sunt aproape să o ating. Am nevoie să ştiucare e pasul următor”. “Cum te întreţii?”, întrebă maestrul. “Nu am învăţat incă să fiu autonom; mă ajută părinţii. Dar ăsta e doar un detaliu”.”Pasul următor pe care trebuie să-l faci e să te uiţi direct la soare timp de jumătate de minut”, spuse maestrul. Discipolul îi urmă sfatul, ascultător. După ce trecură 30 de secunde maestrul îi ceru să-i descrie ce avea îmrejur. “Nu reuşesc să văd. Soarele m-a orbit!” spuse discipolul.

“Un om care caută doar lumina, evitând propriile responsabilităţi, nu va găsi niciodată iluminarea. Şi unul care se uită fix doar la soare va orbi.” fu comentariul mestrului.


“Nu am învăţat incă să fiu autonom; mă ajută părinţii. Dar ăsta e doar un detaliu”… această AUTONOMIE este un punct cheie într-o dezvoltare personală. Uitaţi-vă în jur. Tot ceea ce este viu, este la un moment dat autonom. Toate animalele îşi cresc puii până la o anumită vârstă, îi învaţă să se descurce singuri şi… pur şi simplu, la o anumită dată, îi părăsesc, dar puii deja ştiu să se descurce singuri în viaţă. 

Nu vreau să critic, dar vreau să fac o comparaţie între filozofiile orientale (Yoga şi sufism). În Yoga se promovează o  căutare fără aţi asuma responsabilitatea. Vechii brahmani, la vârste înaintate, după ce îşi creşteau copiii şi îi vedeau la casele lor, “plecau în lume”… dar cerşeau cele necesare vieţii, iar locuitorii acelor ţinuturi, le dădeau de mâncare şi îmbrăcăminte, ştiind că sunt nişte înţelepţi.

Sufiţii erau oameni care aveau o meserie, din care îşi câştigau singuri existenţa. Aşa erau şi toltecii. Practicau o anumită meserie, determinată probabil după adevărata vocaţie, dar care îi făceau independenţi de ceilalţi membri ai comunităţii din care făceau parte.

Adevărata individualitate a unei persoane depinde foarte mult de această putere de aţi asuma responsabilitatea.

În ziua de azi, mulţi vor să fie oameni de afaceri, să câştige bani, să se realizeze, dar câţi au ajuns la o adevărată asumare a responsabilităţii?

Pe linia celor spuse până acuma (iar o să mă laud :) ), o să vă dau un exemplu din viaţa mea. Ştiţi cum sunt “trataţi” bărbaţii din ziua de azi… ei nu trebuie să ştie să facă mâncare sau să spele. La un moment dat, din viaţa mea, am decis să iau asupra mea aceste două atribuţii specific feminine. Am învăţat să fac mâncare (nu prea sofisticată, doar ceea ce îmi place mie) şi să spăl. În ziua de azi, este considerată o ruşine (de majoritatea oamenilor societăţii), pentru un bărbat, să-şi spele singur “bulendrele”  :) . Dar, după părerea mea, este un pas către adevărata maturizare.

02.11.07

Sindromul atenţiei deficitare

Posted in Povestiri cu tâlc at 8:26 am by rast

S.A.D.V.A. – Sindromul Atenţiei Deficitare la Vârstă Avansată

1. Am hotărât ieri să spăl maşina: am luat cheile şi am pornit spre garaj, moment în care tocmai am văzut corespondenţa pe masă.

2. Bun, o să merg să spăl maşina, dar mai întâi să arunc o privire, poate că e ceva urgent.

3. Am pus cheile maşinii pe birou, lângă scrisori şi aruncându-mi ochii am văzut că erau câteva facturi de plată şi multă publicitate inutilă, drept pentru care am hotărât s-o arunc, dar am vâzut că gunoiul era plin. 

4. M-am gândit că-i mai bine să-l golesc întâi. Am pus facturile pe birou dar mi-am dat seama că ar fi mai înţelept înainte de orice să merg la bancomatul de lângă casă şi să plătesc facturile.

5. Am lăsat gunoiul jos, am luat facturile şi m-am îndreptat spre uşă.

6. Unde să fie cardul de bancomat? Ah, în buzunarul hainei pe care am avut-o ieri pe mine!

7. Trecând pe lângă masă, dau cu ochii de berea pe care tocmai o beam. Mă duc după card dar mai întâi o să pun berea asta la frigider.

8. În drum spre bucătărie constat că plantele au un aer cam ofilit; ar trebui să le ud.

9. Pun berea pe masa din bucătărie când, ia te uită, dau de ochelari! Îi căutam de câteva ore. Să-i pun bine repede!

10. Iau un vas cu apă şi dau să mă duc spre sufragerie.

11. Am uitat telecomanda televizorului aici. Deseară, când o să vreau să dau drumul la TV, nimeni n-o să-şi aducă aminte s-o caute la bucătărie. Mai bine s-o duc imediat în sufragerie.

12. Pun ochelarii pe masă şi iau telecomanda.

13. Pun apa la plante dar vărs şi pe parchet. Las telecomanda pe sofa şi merg să iau o cârpă să şterg pe jos.

14. Trecând prin hol mă gândesc că ar trebui să schimb rama unui tablou.

15. Merg mai departe dar nu mai ştiu ce mă duceam să fac!

16. Ah! Ochelarii. Nu! Mai întâi cârpa! O iau.

17. Dar dau cu ochii de coşul de gunoi plin.

18. La sfârşitul zilei: maşina e tot nespălată, facturile nu le-am plătit, berea s-a trezit pe masă, la plante am pus două picături de apă, nu ştiu unde este cardul, nici ochelarii, nici cheile maşinii!

19. Când încerc să înţeleg de ce n-am făcut nimic astăzi, rămân ca trăznit pentru că ştiu c-am fost ocupat toată ziua!

20. Îmi dau seama că e grav şi că trebuie să merg la medic, dar mai întâi cred c-o să mă uit pe restul corespondenţei.

FINISH: Trimiteţi acest mesaj – text – tuturor cunoscuţilor voştri pentru că eu nu-mi mai amintesc cui l-am trimis.

FINISH’: Nu mi-l trimiteţi înapoi pentru că s-ar putea să vi-l trimit şi eu din nou!


Această maladie (se pare) a secolului XXI are, după părerea mea, drept cauză: “DIALOGUL INTERIOR”. Este o problemă de atenţie. Cum spunea şi Osho, aici, atenţia are o mare legătură cu conştiinţa. În clipa prezentă, în momentul ACUM, este important unde este îndreptată atenţia ta. Este foarte puţin probabil ca ea să fie îndreptată spre a percepe stimuli externi (văz, auz, miros). Sunt de acord cu cei care spun că este o aiureală să stai tot timpul cu atenţia îndreptată spre – măcar - unul din cele trei organe de simţ. Da! Pentru că nimeni (părinţi, profesori, medici) nu ne-a spus că este posibil (şi recomandat) aşa ceva.     

Nu vreau să vorbesc acum despre această stare de conştientizare a momentului prezent, ci de opusul ei “căderea pe gânduri”. De multe ori vedem oameni care au o privire pierdută, şi dacă scoatem o şoaptă, nici nu ne aud.

Îmi povestea odată o colegă cum, într-o perioadă de timp, având nişte probleme familiare, pleca de la servici pe jos şi, fiind cuprinsă/acaparată de gânduri, nici nu-şi dădea seama că a ajuns în faţa casei. Ea era foarte entuziasmată de capacitatea fiinţei umane de “a trece pe pilot automat” şi de a nu mai fi conştient de ceea ce se întâmplă în jurul tău.

Această stare de “cădere pe gânduri” este menţionată şi într-o carte a lui Castaneda, dar numai cu o singură menţiune: “toltecii din vechime au observat că oamenii care cad deseori pe gânduri, trăiesc mai puţin”. Numai atât! Nu a spus nimic despre mecanismul declanşat, despre apariţia unor boli, etc.

La această idee aş mai semnala un fenomen: mulţi yoghini celebri – care au şi scris cărţi – au murit de boli incurabile, gen cancer. În yoga există o tehnică care se numeşte “retragerea simţurilor“. Este vorba tot de simţuri.

Castaneda, când descrie tehnica de a ajunge la IDI, spune că se concentra pe vederea la distanţă. Deci, opusul practicii Yoga, de a retrage simţurile.

Aşa am “păţit” şi eu. În ianuarie 2004, când am început să-mi controlez mai îndeaproape gândurile, “am simţit” că este bine să-mi antrenez atenţia prin concentrarea pe simţul auzului. Făceam această concentrare noaptea, în jurul orei trei. La început, m-a surprins ş pe mine această oră, la care simţeam să fac această tehnică. Dar, mai apoi, am găsit şi nişte argumente:

  1. este linişte, şi atenţia nu poate fi distrasă de alţi factori externi… poate rămâne, mult timp, concentrată pe simţul auzului,
  2. în jurul acestei ore, cele două părţi ale sistemului nervos vegetativ (simpatic şi parasimpatic) îşi procentajul de coordonare al organismului. Din păcate nu am reuşit să mă documentez mai amplu asupra acestor două componente ale sistemului nervos vegetativ. Am găsit multă documentaţie asupta laturii anatomice dar, aproape deloc, asupra laturii fiziologice  :( .

Această practică (noaptea) este bună la început, până se antrenează atenţia să rămână concentrată asupra auzului. După o oarecare practică/antrenament se poate face IDI şi în tumultul unei aglomeraţii stradale.

După 3 ani de practică IDI am ajuns la concluzia că asta este “starea naturală” a minţii: să nu gândeacsă în limbaj articulat, să se concentreze pe simţuri, spre a recepta stimuli externi.

După 3 ani de practică IDI mi s-a îmbunătăţit starea de sănătate, lucru dovedibil (mie însuşi) prin analize medicale. Excepţie face glicemia, care ste destul de mare… dar despre asta (diabet, metabolism, etc.) altădată.

După cum poate aţi observat, nu sunt un habotnic al teoriilor ci, demulte ori fiind şi eu mirat de “ceea ce simt“, îmi provoc raţiunea de a găsi o explicaţie ştiinţifică/logică, bazată pe argumente clare, materiale/materialiste.

Tâlcul, sau morala, acestei povestiri, este că practica unei “atenţii în timp real“, a concentrării atenţiei pe clipa prezentă sau, cum o numeşte Osho: meditaţie – starea de claritate a conştiinţei – nu este apanajul celor care caută o viaţă spirituală, spre divin, ci “un mod de viaţă” (care implică o dezvoltare personală – a anumitor capabilităţi interioare) care vă va face să trăiţi mai confortabil – în sensul că veţi avea o minte clară, fără “a vă învărti ca o nucă în căldare”, începănd multe lucruri dar ne-finalizând nici unul.

Astfel veţi avea un randament mai mare în tot ceea ce faceţi, inclusiv afaceri…

Morala din cele două FINISH-uri: într-adevăr, un dialog interior puternic are influenţe negative asupra memoriei. Dar şi reciproca este adevărată :) dacă practicaţi IDI, memoria se îmbunătăţeşte… IDI este “un medicament” concurent lecitinei… şi ceva mai natural (apropo de tratamente naturiste).

PS. Şşşş!!! ştim numai noi  :) (şi acuş, acuş o să afle şi Google – că-şi trimite bot-ul), scriind acest post mi-a trecut prin minte să scriu o carte cu titlul: “Totul este IDI”. Nu aş fi la prima abatere de acest gen, am mai scris una, tot cu un titlu destul de non-conformist  :)

PS2: era o vorbă “laudă-mă gură” dar, acum – în epoca informaţională, am putea-o adapta: “laudă-mă tastatură”…

Next entries » · « Previous entries