Archive for Povestiri cu tâlc
06.29.09
Posted in Povestiri cu tâlc at 4:37 am by rast
Un băieţel era considerat înapoiat mintal de către ceilalţi copii din vecini.
Cineva, ştiind că băiatul era inteligent, i-a întrebat pe ceilalţi copii de ce îl desconsideră şi îşi bat joc de el.
- Pentru că e un prost, au răspuns ei.
- Dacă îl punem sa aleagă între o monedă de cincizeci de bani şi una de zece bani, el o alege pe cea de zece bni, pentru că, spune el: este albă şi albul reprezintă puritatea. Şi mereu face la fel!
Mai târziu, vecinul l-a întrebat pe băieţel de ce alege mereu moneda de zece bani.
- Simplu! a răspuns copilul, dacă mai jucăm de câteva ori jocul ăsta, o să-mi umplu buzunarele cu monezi de zece bani. Dar dacă iau moneda de cincizeci de bani, jocul s-a terminat!
Datorită firii mele mairetrase multe persoane mă consideră “puţin” retardat. Nu mă deranjează acest lucru. De-a lungul anilor am observat că am unele avantaje. Vorbă populară: “lumea se fereşte de oamenii deştepţi” nu este fără fundament. Lumea mă crede
prost slab dezvoltat mintal şi nu se fereşte de mine. Am putut astfel afla multe lucruri pe care oamenii, faţă de alţii, vor să le ascundă. Am, fără să vreau, uneori posibilitatea, să ascult unele intimităţi ale unor oameni!
De aceea poate, timiditatea nu este un defect, este, poate… o metodă de protecţie. Tupeul, îndrăzneala, te “aruncă în faţă”, te scoate în evidenţă… lumea te apreciază… dar pe tine ca om, cu ce te ajută aprecierea celorlalţi? Aş putea face referire la recentul deces al lui Michael Jackson, cu ce l-a ajutat faima, aprecierea celorlalţi??? Odată cu el, pot fi menţionaţi sute de VIP-uri.
Permalink
01.15.09
Posted in Povestiri cu tâlc at 3:50 am by rast
Un rege avea un fiu deştept şi curajos. Ca să-l pregătească pentru a înfrunta viaţa, îl trimise la un bătrân înţelept.
- Lumineză-mă: ce trebuie să ştiu în viaţă?
- Vorbele mele se pot pierde precum urmele paşilor tăi pe nisip, dar o să-ţi dau totuşi câteva sfaturi. În drumul tău prin viaţă vei întâlni trei porţi. Citeşte ce scrie pe fiecare dintre ele. O dorinţă mai puternică decât tine te va împinge să le urmezi. Nu încerca să te întorci, căci vei fi condamnat să retrăieşti din nou şi din nou ceea ce încerci să eviţi. Nu pot să-ţi spun mai mult. Tu singur trebuie să treci prin asta, cu inima şi cu trupul. Acum du-te! Urmează drumul acesta drept din faţa ta.
Bătrânul înţelept dispăru şi tânărul porni pe drumul vieţii.
Nu după mult timp, se găsi în faţa unei porţi mari, pe care se putea citi:
SCHIMBĂ LUMEA
- Asta era şi intenţia mea, gândi prinţul, căci chiar dacă sunt lucruri care îmi plac pe această lume, altele nu-mi convin deloc.
Atunci începu prima sa luptă. Idealul său, abilitatea şi vigoarea sa, îl împinseră să se confrunte cu lumea, să întreprindă, să cucerească, să modeleze realitatea după dorinţa sa.
El găsi plăcerea şi beţia cuceritorului, dar nu şi alinarea inimii. Reuşi să schimbe câteva lucruri, dar multe altele îi rezistară.
Anii trecură. Într-o zi îl întâlni din nou pe bătrânul înţelept care-l întrebă:
- Ce-ai învăţat tu pe acest drum?
- Am învăţat să deosebesc ceea ce e în puterea mea de ceea ce îmi scapă, ceea ce depinde de mine de ceea ce nu depinde de mine.
- Bine, zise bătrânul. Utilizează-ţi forţele pentru ceea ce stă în puterea ta şi uită ceea ce-ţi scapă printre degete. Şi dispăru.
Puţin după această întâlnire, prinţul se găsi în faţa celei de-a doua porţi pe care stătea scris:
SCHIMBĂ-I PE CEILALŢI
- Asta era şi intenţia mea, gândi el. Ceilalţi sunt sursă de plăcere, bucurii şi satisfacţii, dar şi de durere, necazuri şi frustrări.
El se ridică deci, contra a tot ce-l deranja sau nu-i plăcea la cei din jurul său. Încerca să le pătrundă în caracter şi să le extirpeze defectele. Aceasta fu a doua luptă a sa.
Într-o zi, pe când medita asupra utilităţii tentativelor sale de a-i schimba pe ceilalţi, îl întâlni din nou pe bătrânul înţelept, care-l întrebă:
- Ce ai învăţat tu, deci, pe acest drum?
- Am învăţat că nu ceilalţi sunt cauza sau sursa bucuriilor sau necazurilor, a satisfacţiilor sau înfrângerilor mele. Ei sunt doar prilejul, ocazia care le scoate la lumină. În mine, prind rădăcină toate aceste lucruri.
- Ai dreptate, spuse bătrânul. Prin ceea ce ceilalţi trezesc în tine, ei te descoperă în faţa ta. Fii recunoscător celor care fac să vibreze în tine bucuria şi plăcerea, dar şi celor care fac să se nască în tine suferinţa sau frustrarea, căci prin ei viaţa îţi arată ce mai ai încă de învăţat şi calea pe care trebuie s-o urmezi.
Nu după multă vreme, prinţul ajunse în faţa unei porţi pe care scria:
SCHIMBĂ-TE PE TINE ÎNSUŢI
- Dacă eu sunt cauza problemelor mele, atunci înseamnă că asta îmi rămâne de făcut, îşi zise el şi începu lupta cu el însuşi.
El căută să pătrundă în interiorul său, să-şi combată imperfecţiunile, să-şi înlăture defectele, să schimbe tot ce nu-i plăcea în el, tot ce nu corespundea idealului său.
După câţiva ani de luptă cu el însuşi, după ce cunoscu câteva succese, dar şi eşecuri şi rezistenţă, prinţul îl întâlni iarăşi pe bătrânul înţelept, care-l întrebă:
- Ce ai învăţat tu pe acest drum?
- Am învăţat că există în noi lucruri pe care le putem ameliora, dar şi altele care ne rezistă şi pe care nu le putem învinge.
- Aşa este, spuse bătrânul.
- Da, dar m-am săturat să lupt împotriva a tot, a toţi şi chiar împotriva mea! Oare nu se termină niciodată? Îmi vine să renunţ, să mă dau bătut şi să mă resemnez.
- Asta va fi ultima ta lecţie, dar înainte de a merge mai departe, întoarce-te şi comtemplă drumul parcurs, răspunse bătrânul şi apoi dispăru.
“O dorinţă mai puternică decât tine te va împinge să le urmezi”… acele dorinţe, scrise pe fiecare dintre cele trei porţi, mai puternice decât omul, nu provin din esenţa omului. Chiar dacă sunt de neînvins, pentru conştiinţa obişnuită, ele nu fac parte din “imboldurile interioare” care merită a fi urmate. Cele trei dorinţe sunt “captate” în mod inconştient, dintr-un câmp morfic al planetei, fiind unele dintre cele mai puternice dorinţe ale oamenilor din ziua de azi. Aceste trei dorinţe tind a deveni omniprezente, făcând parte din conştientul tuturor oamenilor.
“Ce-ai învăţat tu pe acest drum?”… câţi oameni vor învăţa aceeaşi lecţie, citind doar această povestire? Marea majoritate, vor trebui să străbată acest drum “pe propriile picioare”, luând, în mod direct, “şuturi în dos-escu”, pentru a face un pas înainte pe cale “alinării inimii”. Iar unele persoane nu vor face “pasul înainte”, nici la bătrâneţe, în faţa morţii. Mulţi se încăpăţânează, având credinţa că doar ei au dreptate şi nimeni altineva…
“să schimbe tot ce nu-i plăcea în el, tot ce nu corespundea idealului său”… un lucru demn de menţionat “să lupţi cu tine însuţi, cu personalitatea ta, pentru a o modifica conform esenţei tale”. Este ceva contrar unui nou curent, după părerea mea malefic omului: de a se accepta aşa cum este. Cei ce propovăduisc o astfel de atitudine de viaţă, să te accpţi aşa cum eşti (cu cele bune şi cele rele…), spun că se elimină anumite tensiuni şi nemulţumiri interioare. Da, dar este vorba de tensiuni şi nemulţumiri ale personalităţii. Esenţa ta lăuntrică tot “acoperită” va rămâne. “Alinarea inimii” nu va fi în progres… doar alinarea conştientului, în diferite împrejurări.
Permalink
12.02.08
Posted in Povestiri cu tâlc at 2:38 am by rast
A fost odată ca niciodată o femeie care căuta să afle cât mai multe despre lume şi despre ea. Aşa că a plecat într-o călătorie. Era vară, foarte cald, aşa că femeia s-a oprit lângă un râu, să-şi potolească setea. În apă a zărit ceva strălucitor şi, curioasă, a vrut să vadă ce este. Astfel, a scos din apele râului o piatră mare cât pumnul ei, care strălucea puternic în soare. S-a bucurat de ea şi a băgat-o în geantă, mergând mai departe.
În altă zi, pe când se oprise undeva la umbră să mănânce, un călător cu un aer tare obosit i-a cerut ceva de mâncare. Femeia l-a poftit să mănânce împreună. După ce au terminat, pe când femeia strângea masa şi băga ce mai rămăsese înapoi în geantă, călătorul a zărit piatra care sclipea în razele soarelui.
A întrebat-o ce străluceşte aşa şi femeia i-a povestit cum a găsit piatra în râu, i-a plăcut şia luat-o cu ea. Călătorul şi-a dat seama că era vorba despre o piatră preţioasă şi care, probabil, valora mulţi bani. Şi-a mai dat seama că femeia habar n-avea de asta. Aşa că i-a cerut piatra.
Femeia i-a dat-o. Apoi drumurile lor s-au despărţit.
Călătorul s-a bucurat mult că o obţinut aşa uşor piatra care urma să-i asigure un trai excelent… Asta până au început să apară gândurile.
Aşa că a căutat-o pe femeia cea generoasă şi i-a spus:
- Uite, ia piatra înapoi şi dă-mi altceva şi mai preţios. Dă-mi acel lucru din tine care te-a făcut să-mi dăruieşti piatra imediat ce ţi-am cerut-o.
“A fost odată ca niciodată”… adevărat acest început al povestirii? Oare ce femeie/om ar face aşa ceva: să dea piatra…
“valora mulţi bani”… iar bani, mulţi bani 
. Până şi poveştile şi povestirile au început să fie cu şi despre bani. Îmi aduc aminte de legendele româneşti sau ale altor popoare. Oamenii fugeau după “tinereţe fără bătrâneţe”, după sănătate, după bucurie veşnică, etc. Acuma, poveştile se re-scriu şi protagoniştii fug după bani… Făt Frumos face un credit la Babacu Credit S.A., investeşte suma într-un motor super-înaripat, il montează lui Armăsaru Rablagit şi-l dotează cu a cincea viteză… şi porneşte în căutarea lui Ileana Cardu Plin, care are nişte depozite în valută la Banca din colţ. A luat cu el 4 saci goi în care să pună bănetu’. Eiii!!! Sună bine?!
“femeia habar n-avea”… femeia pornise “să afle cât mai multe despre lume şi despre ea“, fără să se gândească la implicaţiile economice şi criza financiară . Nici nu se specifică, în cadrul povestirii, cât de doldora era punga din geanta femeii… se vorbeşte doar de ceva potol/haleală.
“Asta până au început să apară gândurile”… iată că “mustrările de conştiinţă” îşi fac apariţia.
“ia piatra înapoi şi dă-mi altceva şi mai preţios. Dă-mi acel lucru din tine“… Yes! Yes! Yes! Călătorul din poveste, pornit pe drumul către bani îmbogăţire, a încercat să profite de oportunitatea ivită în cale, de a-i lua piatra femeii, dar a fost invadat de gânduri (or fi fost şi ceva imbolduri interioare ) ne-gândite şi “întors” spre valori “din tine” interioare. Oare oameni din această lume, de secol XXI, vor fi întorşi din drumul lor către înnavuţire, spre valori interioare?
Permalink
11.26.08
Posted in Povestiri cu tâlc at 3:27 am by rast
Un om bogat, un moşier, şi-a luat fiul într-o călătorie prin ţară pentru a-i arăta cum trăiesc oamenii săraci.
Au stat o zi şi o noapte în casa unui fermier/agricultor. La sfârşitul călătoriei, pe drumul de întoarcere, tatăl l-a întrebat pe fiu:
- Ce părere ai despre călătorie?
- O părere foarte bună, tată!
- Ai văzut cât de săraci erau fermierii la care am înnoptat?
- Nu mi s-au părut săraci, tată!
- Cum aşa, fiule!
- Noi, acasă, avem un câine! Ei au patru!
În grădină noi avem o fântână, ei au un pârâu fără sfârşit!
Tot în grădină, noi avem nişte lămpi de import, ei au mii de stele!
Grădina noastră este până la marginea proprietăţii, până lângă gard! Ei nu au gard, grădina lor este dincolo de orizont!
Permalink
10.20.08
Posted in Povestiri cu tâlc at 3:43 am by rast
Un om i-a spus unui maestru sufi ca sufiştii se înşeală. Maestrul i-a dat un inel şi i-a zis să se ducă la piaţă şi să-l vândă cu 500 de dinari. În piaţă nimeni nu i-a oferit mai mult de 5 dinari, cu toate că inelul era foarte valoros. Omul s-a întors cu inelul la maestru şi i-a zis că este un fals. Atunci maestrul l-a trimis a un bijutier ca sa-i spună cât face. Bijutierul i-a oferit 1000 de dinari. Omul nostru s-a dus şi i-a spus maestrului cât valorează inelul. Maestrul i-a spus:
- Mai întâi fii un sufi. Abia după aceea vei şti cu adevărat dacă sufiţii se înşeală sau nu.
Datul cu părerea este combătut în aproape toate sistemele filozofice (religiile) ale lumii, dar nu este respectat deloc. Indiferent de religie sau credinţe datu’ cu părerea este inutil şi aducător de probleme, aflarea adevărului fiind o premiză importantă de dezvoltare personală, aducând un echilibru psihic foarte stabil.
“Omul s-a întors cu inelul la maestru şi i-a zis că este un fals”… un exemplu clar de manipulare socială. Omul a adoptat părerea celor din piaţă, fără a-şi pune el însuşi problema autenticităţii şi valorii inelului. În acest caz, al unei bijuterii, trebuie să ai cunoştinţe suplimentare pentru a determina dacă un astfel de obiect este original sau un fals. În viaţa de toate zilele întâlnim cazuri în care nu trebuie să fii mare expert într-un domeniu, ci ar trebui doar să fii mai atent şi să cauţi mai multe informaţii.
“Mai întâi fii un sufi. Abia după aceea vei şti cu adevărat dacă sufiţii se înşeală sau nu”… a venit timpul să mă mai laud puţin ! Acum 15-16 ani citisem fel de fel de cărţi: filozofie orientală, Osho, etc. Îi credeam sau nu! Era o opţiune raţională de a crede sau nu fiecare idee. Acuma, după atâţia ani de experienţă, când citesc câte ceva, compar cu experienţa dobândită dacă să cred sau nu.
Dacă ideea respectivă “atinge” câte ceva din experienţa personală îmi dau cu părerea, crezând sau nu în acea idee. Dacă ideea exprimată “nu atinge” experienţele acumulate, prefer să nu-mi fac nici o părere, lăsând în seama viitorului “să mă poarte” prin acele “întâmplări” ale vieţii care să-mi confere experienţa necesară pentru a-mi exprima părerea!
Permalink
10.10.08
Posted in Dezvoltare personală, Povestiri cu tâlc at 3:51 am by rast
Pe o listă de discuţii, cu o denumire foarte inspirată vis-a-vis de ceea ce se întâmplă în lume în ziua de azi: hazdenecaz, am primit o povestioară care după mine, are o mare legătură cu dezvoltarea personală, aşa cum o văd eu. Arată fragilitatea acumulării de bani, şi posibilele ţepe ce se pot lua, atunci când banii sunt consideraţi un scop în sine.
“Într-un sătuc de câmpie, a venit un investitor american particular, însoţit de asistentul lui. A bătut la prima uşă întâlnită şi i-a spus proprietarului:
- Uite, eu sunt colecţionar de broscuţe. Dacă îmi aduci o broscuţă, am să îţi dau pe ea 10 euro.
Ţăranul a fugit repede în pădurea din spatele casei şi a luat o broscuţă. I-a dat-o investitorului, şi-a luat cei 10 euro, şi le-a spus vecinilor despre ce afacere a făcut. A doua zi, fiecare ţăran s-a dus la investitor cu câte o broscuţă, pe care a vândut-o cu 10 euro.
După câteva zile, investitorul le-a spus sătenilor:
- Văd că afacerea merge. De azi, pentru fiecare broscuţă am să vă plătesc câte 20 de euro.
Ţăranii au dat fuga în pădure, au cules broscuţe şi le-au predat pentru 20 euro/bucată, investitorului. După alte câteva zile, acesta s-a întors în SUA presat de afacerile de acolo, lăsându-l pe asistentul lui să vină cu broscuţele după cel mult o săptămână. Înainte de a pleca, le-a spus:
- Dragii mei, sunt nevoit să mă întorc urgent în State. Vă promit însă că la întoarcere am să cumpăr de la voi broscuţele cu 60 de euro bucata.
Şi a plecat, în uralele sătenilor fericiţi de pleaşca ce a dat peste ei. A doua zi, asistentul investitorului a adunat sătenii şi le-a spus:
- Fraţilor, m-am gândit la o afacere ăentru voi. Şeful meu se va întoarce peste două săptămâni şi vă va plăti câte 60 de euro/broscuţă. Dacă vreţi, vi le vând eu înapoi pentru 35de euro bucata, iar voi le veţi vinde cu 60. Profitul vostru va fi frumuşel. Ce spuneţi?
Sătenii, s-au adunat la sfat şi au decis că o aşa afacere nu mai prind ei degrabă. Au pus mână de la mână, s-au împrumutat pe la cunoscuţi, pe la bănci, care pe unde a putut, şi au cumpărat broscuţele înapoi cu 35 de euro bucata. Asistentul investitorului a luat banii, a plecat în SUA, iar pe săteni nu i-a mai căutat nimeni, niciodată. Au rămas cu banii daţi, cu împrumuturi scumpe la bănci şi fără să deţină nici un activ în plus faţă de ceea ce aveau înaintea afacerii.
Aceasta este povestea crizei subprime, pe înţelesul celor care nu au deprins cotloanele businessului bancar.”
Apropo de ideea de investitor, pe care mulţi co-naţionali încă îi mai aşteaptă: nimeni nu vine să-ţi dea, toţi vin să-ţi ia! Nu vreau să dezvolt ideea, ar putea crea ample şi diverse dezbateri/polemici.
“am să îţi dau pe ea 10 euro”… meseriaş americanu’ , lucra cu euro!
“De azi, pentru fiecare broscuţă am să vă plătesc câte 20 de euro”… oamenii au fost încântaţi de mărinimia investitorului, nu au gândit problema în complexitatea ei (apropo de gândirea liniară şi de a scoate o idee din context). De unde avea americanu investitorul bani să-i arunce pe broscuţe? Le vindea italienilor să le mânce cu spaghetti ?
“Dragii mei, sunt nevoit să mă întorc urgent în State”… un nou trend, apărut de mult timp în lume dar, mai recent, cu o explozie de cursuri bine plătite, ne învaţă cum să facem planuri detaliate pentru noi afaceri. Investitorul de mai sus, pasionat de broscuţe şi oameni care nu gândesc, oare s-a gândit mult până să-şi facă planul de afaceri? I-au trebuit multe dosare, pagini A4 sau kilo de memorie pe HDD? Pe o listă de discuţii voia un tip să facă o afacere: să ia teren agricol în arendă, să cultive X şi apoi să le vândă. L-am întrebat dacă are persoane care să cumpere X… va avea piaţă de desfacere? El nu şi nu… că trebuie un bun plan de afaceri. Părerea mea, şi o susţin aici (că-i blog-ul meu ), chiar dacă mă va înjura Internet-ul că-s Gică Contra, TE P__I pe el plan bun de afaceri, dacă nu ai piaţă de desfacere… cumpără-ţi funie şi săpun (pentru afacere)!
Povestea de mai sus stârneşte, cumva – cuiva, amintiri despre Caritas – Cluj, FMI – Vântu, etc…
Fraieri “culegători de broscuţe” să fie, că investitori descurcăreţi… se găsesc.
Permalink
10.06.08
Posted in Povestiri cu tâlc at 4:24 am by rast
Poveste zen:
Nobunaga, un mare războinic, hotărâse să atace duşmanul, deşi armata lui era doar a zecea parte din cea inamică. El era sigur că va învinge, dar soldaţii lui erau plini de îndoială. Atunci, Nobunaga opri marşul în faţa unui templu şi le spuse oamenilor săi:
“După ce mă voi ruga în templu, voi da cu banul: dacă iese cap, vom câştiga, dacă iese stema, vom pierde. Suntem, doar, în mâna destinului…”
Intră astfel în templu, se rugă în tăcere, apoi ieşi şi dădu cu banul. La aruncare a căzut cap. Soldaţii, încrezători, erau nerăbdători să dea lupta. După ce au câştigat bătălia, locotenentul lui Nobunaga spuse:
“Nimeni nu poate schimba destinul!”
“Aşa e”, recunoscu Nobunaga, arătându-i moneda care avea cap pe ambele feţe.
Nu vreau să par un cârcotaş sau vre-un Gică Contra
dar, chiar dacă acţiunea lui Nobunaga a avut un rezultat şi o intenţie pozitivă… tot
manipulare se cheamă. Acesta este, poate, un exemplu de
manipulare considerată pozitivă. Vreau numai să subliniez caracterul acţiunii, de a fi
manipulare, oarecum inconştientă.
“Suntem, doar, în mâna destinului…”… după cum am mai spus şi într-un post anterior, ideea destinului încă nu-mi este definitiv clarificată. Am avut evenimente în viaţă care certifică această teorie, dar şi evenimente care o contrazic. Nu pot să cred în existenţa unei mâini a destinului. În situaţia actuală… “îi dau posibilitatea să se manifeste”! Sunt într-o situaţie “fără ieşire”. Raţional, întorc stările de fapt, pe toate feţele… nu văd nici o portiţă, fie ea şi retrogradă situaţiei actuale. Aşa cum pe vremuri, Mircea Crişan, a definit comunismul: ca “o scară care urcă într-un zid” (adică… mergi… mergi… până la un punct!), aşa-mi văd existenţa. Nas în nas cu zidul! De aici în colo, numai existenţa unui destin mă poate salva!
Permalink
07.27.08
Posted in Povestiri cu tâlc at 11:31 pm by rast
Un discipol s-a dus într-o zi la Maestrul său şi i s-a plâns că, deşi îşi doreşte Realizarea Supremă foarte mult şi face totul pentru acest ţel suprem, ea nu apare… Atunci Maestrul l-a dus pe discipol la un bazin cu apă, şi cu forţa l-a băgat cu capul în apă şi l-a ţinut aşa, destul de mult, forţând puţin nota normalităţii… când l-a lăsat să iasă la suprafaţă şi să tragă aer în piept cât să-şi revină l-a întrebat pe discipol:
- Ce-ai simţit acolo jos cât te-am ţinut cu capul în apă?
- Am simţit că aveam nevoie de aer!
- Cât de mare era această nevoie?
- Atât de mare încât nu mai exista nimic altceva decât acea nevoie de aer!
- Ei bine, vezi, când vei simţi nevoia ta de Realizare Supremă atât de intens cum ai simţit acea nevoie de aer, ea va apărea…
Eu personal, nu-mi doresc şi nu mi-am dorit niciodată: Realizarea Supremă, dar din experienţa mea, privind alte stări psihice şi dorinţe, nu cred ca simpla dorinţă să rezolve astfel de probleme cum ar fi Realizarea Supremă. Pentru dobândirea unei astfel de stări, mai ales a unei Realizări Supreme, sunt necesare transformări interioare multiple, unele dintre ele chiar foarte profunde, ale psihismului personal. Pentru aceasta trebuie
muncă cu tine însuţi, eforturi susţinute.
Permalink
07.20.08
Posted in Povestiri cu tâlc at 11:04 pm by rast
Doi îngeri călători s-au oprit să-şi petreacă noaptea în casa unei familii înstărite. Familia a fost rea şi a refuzat să-i lase pe îngeri să înnopteze în camera de oaspeţi.
În schimb, le-a oferit o cămăruţă în subsol. În timp ce-şi făceau paturile, îngerul cel bătrân a văzut o gaură în perete şi a reparat-o imediat. Când îngerul cel tânăr l-a întrebat de ce, celălalt înger i-a răspuns:
- Lucrurile nu sunt întotdeauna ce par a fi!
În noaptea următoare îngerii au ajuns să se odihnească în casa unui om foarte sărac, dar foarte ospitalier, ţăran ce locuia împreună cu soţia lui. După ce au împărţit cu ei puţina mâncare ce o aveau, i-au lăsat pe îngeri să doarmă în patul lor unde se puteau odihni în voie. Când s-au trezit a doua zi, îngerii i-au găsit pe ţăran şi pe soţia lui plângând. Singura lor vacă a cărei lapte era singurul lor venit, murise pe câmp. Îngerul cel tânăr s-a înfuriat şi l-a întrebat pe cel bătrân cum se poate întâmpla un asemenea lucru?
- Primul om avea de toate şi totuşi l-ai ajutat, a spus el. A doua familie avea atât de puţin, dar era în stare să împartă totul şi tu i-ai lăsat vaca să moară.
- Lucrurile nu sunt întotdeauna ce par a fi!, i-a răspuns îngerul cel bătrân. Când am stat în subsol am observat că în gaura din perete era depozitat aur. De vreme ce stăpânul era obsedat de lăcomie şi era incapabil să-şi împartă bogăţia cu altcineva, am astupat zidul ca să nu o mai găsească. Noaptea trecută, când am adormit în patul familiei de ţăran, îngerul morţii a venit după soţia lui. I-am dat în schimb, vaca. Lucrurile nu sunt întotdeauna ce par a fi!
Uneori chiar aşa se întâmplă când lucrurile nu se desfăşoară aşa cum ar trebui.
Tocmai la fix
am găsit această povestire cu tâlc (chiar dacă eu, personal, nu prea agreez ideea de înger… aripioape, bunătăţi, etc.) pentru a întări ideea de claritate din post-ul anterior. Meditaţia, perceperea directă a realităţii, fără prejudecăţi sau idei/şabloane/percepte dinainte stabilite, este diferită de ceea ce se arată la suprafaţă.
Permalink
06.17.08
Posted in Povestiri cu tâlc at 11:51 pm by rast
Într-o buna zi, măgarul unui ţăran căzu într-o fântână. Nefericitul animal se puse pe zbierat, ore întregi, în timp ce ţăranul căuta să vadă ce e de făcut.Până la urmă, ţăranul hotărâ că măgarul şi-aşa era bătrân, iar că fântâna, oricum secată, tot trebuia să fie acoperită odată şi-odată. El a ajuns la concluzia că nu mai merita osteneala de a-l scoate pe măgar din adâncul fântânei.
Aşa că ţăranul îşi chemă vecinii, ca sa-i dea o mână de ajutor. Fiecare dintre ei apucă câte o lopată şi începu să arunce de zor pământ înăuntrul fântânei. Măgarul pricepu de îndată ce i se pregatea şi se puse şi mai abitir pe zbierat.
Dar, după citeva lopeţi bune de pământ, măgarul se potoli şi tăcu.
Ţăranul privi în adâncul fântânei şi rămase uluit de ce văzu. Cu fiecare lopată de pământ, măgarul cel bătrân făcea ceva neaşteptat: se scutura de pământ şi păşea deasupra lui. În curând, toată lumea fu martoră cu surprindere cum măgarul, ajuns până la gura fântânei, sări peste ghizduri şi ieşi fremătând…
Viaţa va arunca şi peste tine cu pământ şi cu tot felul de greutăţi… Secretul pentru a ieşi din fântână este să te scuturi de acest pământ şi să-l foloseşti pentru a urca un pas mai sus.
Fiecare din greutăţile noastre este o ocazie pentru un pas înainte. Putem ieşi din adancurile cele mai profunde dacă nu ne dăm bătuţi.
Foloseşte pământul pe care ţi-l aruncă peste tine ca să mergi înainte.
Permalink
« Previous entries
