Archive for Dezvoltare personală
10.10.08
Posted in Dezvoltare personală at 3:52 am by rast
Citisem, pe undeva cândva, (voi aştia mai bătrâni 
, nu vă gândiţi la filmul ăla vechi cu Christopher Reeves şi gagica aia faină) că un investitor de succes este cel care ştie să confecţioneze un produs, care să acopere/satisfacă o necesitate a oamenilor şi să creeze alte trei în locul ei. Adică o creştere explozivă a necesităţilor umane… sau mai bine zis: o manipulare perversă a mentalului colectiv, astfel încât oamenii să considere necesitate orice (sau aproape orice) gogomănie.
Acest post îl consider de dezvoltare personală, pentru că voi încerca să descriu ceea ce se înţelege prin necesitate (în normalitatea zilelor noastre) şi adevăratele necesităţi ale fiinţei umane.
Sunt aprig susţinător (cin-se ia cu mine bine - îi dau haina de la Mall ) al ideii că adevăratele necesităţi ale fiinţei umane pot fi determinate cu ajutorul unui simţ interior bine dezvoltat. Adică pe baza inteligenţei emoţionale. Raţiunea, teoriile medicale, comparaţia cu alte persoane, etc… ne pot duce la un echilibru aparent dar instabil! Îmi vine iar în minte ceea ce spunea Leonardo da Vinci:
- Mănâncă când ţi-e foame, bea când ţi-e sete, dormi când ţi-e somn!
Nu detaliez părerea aparatului medical asupra celor 3 stări: foame, sete, somn - le ştie toată lumea.
Unii oameni au nevoie de comunicare, pentru a acoperi un sentiment de singurătate. Fiecare persoană poate şi trebuie, să-şi determine nevoile proprii, nu e bine să te laşi în baza nici-unei teorii.
Eu (iar mă laud ) am trăit multă vreme fără a comunica. Chiar în vâltoarea unei vieţi tumultoase, în mijlocul unui mare oraş; m-am retras în carapacea mea şi m-am gândit mult la mine şi la lumea în care trăiesc/trăim. Am ajuns la o concluzie: omul este o fiinţă socială! Adică, natura umană, este ca omul să trăiască în comunităţi, nu singuratec! Comunităţile în care ar trebui să trăiască omul (pentru a se conforma naturii sale de fiinţă raţională) ar trebui să fie conduse de altfel de principii decât cele legiferate în zilele noastre. În primul rând, ar trebui să funcţioneze “legea bunului simţ”!
Nevoia de omunicare, sentimentul singurătăţii, poate fi ocolit. Dar nu aceasta este starea naturală a omului. Priviţi în jurul vostru: la plante şi animale! Pot trăi şi în singurătate (în ghivece sau cuşti) dar parcă mai bine se simt în comunităţi (şi libertate - bineînţeles).
În astfel de momente de criză, se impune ca o STRICTĂ NECESITATE, o re-clădire a sistemului nostru de necesităţi. Se pune problema unor depresii sau deziluzii personale, generate de imposibilitatea satisfacerii unor mofturi considerate necesităţi. Pentru evitarea unor stări psihice negative este bine ca orice om să-şi re-vizuiască sistemul de necesităţi, şi să taie de pe listă necesităţile impuse de viaţa socială, nu şi de propria-i fiinţă.
Paza bună trece primejdia rea!
Permalink
Posted in Dezvoltare personală, Povestiri cu tâlc at 3:51 am by rast
Pe o listă de discuţii, cu o denumire foarte inspirată vis-a-vis de ceea ce se întâmplă în lume în ziua de azi: hazdenecaz, am primit o povestioară care după mine, are o mare legătură cu dezvoltarea personală, aşa cum o văd eu. Arată fragilitatea acumulării de bani, şi posibilele ţepe ce se pot lua, atunci când banii sunt consideraţi un scop în sine.
“Într-un sătuc de câmpie, a venit un investitor american particular, însoţit de asistentul lui. A bătut la prima uşă întâlnită şi i-a spus proprietarului:
- Uite, eu sunt colecţionar de broscuţe. Dacă îmi aduci o broscuţă, am să îţi dau pe ea 10 euro.
Ţăranul a fugit repede în pădurea din spatele casei şi a luat o broscuţă. I-a dat-o investitorului, şi-a luat cei 10 euro, şi le-a spus vecinilor despre ce afacere a făcut. A doua zi, fiecare ţăran s-a dus la investitor cu câte o broscuţă, pe care a vândut-o cu 10 euro.
După câteva zile, investitorul le-a spus sătenilor:
- Văd că afacerea merge. De azi, pentru fiecare broscuţă am să vă plătesc câte 20 de euro.
Ţăranii au dat fuga în pădure, au cules broscuţe şi le-au predat pentru 20 euro/bucată, investitorului. După alte câteva zile, acesta s-a întors în SUA presat de afacerile de acolo, lăsându-l pe asistentul lui să vină cu broscuţele după cel mult o săptămână. Înainte de a pleca, le-a spus:
- Dragii mei, sunt nevoit să mă întorc urgent în State. Vă promit însă că la întoarcere am să cumpăr de la voi broscuţele cu 60 de euro bucata.
Şi a plecat, în uralele sătenilor fericiţi de pleaşca ce a dat peste ei. A doua zi, asistentul investitorului a adunat sătenii şi le-a spus:
- Fraţilor, m-am gândit la o afacere ăentru voi. Şeful meu se va întoarce peste două săptămâni şi vă va plăti câte 60 de euro/broscuţă. Dacă vreţi, vi le vând eu înapoi pentru 35de euro bucata, iar voi le veţi vinde cu 60. Profitul vostru va fi frumuşel. Ce spuneţi?
Sătenii, s-au adunat la sfat şi au decis că o aşa afacere nu mai prind ei degrabă. Au pus mână de la mână, s-au împrumutat pe la cunoscuţi, pe la bănci, care pe unde a putut, şi au cumpărat broscuţele înapoi cu 35 de euro bucata. Asistentul investitorului a luat banii, a plecat în SUA, iar pe săteni nu i-a mai căutat nimeni, niciodată. Au rămas cu banii daţi, cu împrumuturi scumpe la bănci şi fără să deţină nici un activ în plus faţă de ceea ce aveau înaintea afacerii.
Aceasta este povestea crizei subprime, pe înţelesul celor care nu au deprins cotloanele businessului bancar.”
Apropo de ideea de investitor, pe care mulţi co-naţionali încă îi mai aşteaptă: nimeni nu vine să-ţi dea, toţi vin să-ţi ia! Nu vreau să dezvolt ideea, ar putea crea ample şi diverse dezbateri/polemici.
“am să îţi dau pe ea 10 euro”… meseriaş americanu’ , lucra cu euro!
“De azi, pentru fiecare broscuţă am să vă plătesc câte 20 de euro”… oamenii au fost încântaţi de mărinimia investitorului, nu au gândit problema în complexitatea ei (apropo de gândirea liniară şi de a scoate o idee din context). De unde avea americanu investitorul bani să-i arunce pe broscuţe? Le vindea italienilor să le mânce cu spaghetti ?
“Dragii mei, sunt nevoit să mă întorc urgent în State”… un nou trend, apărut de mult timp în lume dar, mai recent, cu o explozie de cursuri bine plătite, ne învaţă cum să facem planuri detaliate pentru noi afaceri. Investitorul de mai sus, pasionat de broscuţe şi oameni care nu gândesc, oare s-a gândit mult până să-şi facă planul de afaceri? I-au trebuit multe dosare, pagini A4 sau kilo de memorie pe HDD? Pe o listă de discuţii voia un tip să facă o afacere: să ia teren agricol în arendă, să cultive X şi apoi să le vândă. L-am întrebat dacă are persoane care să cumpere X… va avea piaţă de desfacere? El nu şi nu… că trebuie un bun plan de afaceri. Părerea mea, şi o susţin aici (că-i blog-ul meu ), chiar dacă mă va înjura Internet-ul că-s Gică Contra, TE P__I pe el plan bun de afaceri, dacă nu ai piaţă de desfacere… cumpără-ţi funie şi săpun (pentru afacere)!
Povestea de mai sus stârneşte, cumva - cuiva, amintiri despre Caritas - Cluj, FMI - Vântu, etc…
Fraieri “culegători de broscuţe” să fie, că investitori descurcăreţi… se găsesc.
Permalink
09.05.08
Posted in Dezvoltare personală at 12:32 am by rast
Articolul/postul de aici este interesant nu numai prin textul post-ului în sine ci şi pentru un comentariu care conţine o idee cu care m-am confruntat personal şi care se poate foarte bine încadra în problematica dezvoltării personale. O să copii mai jos o parte din comentariul relivant:
“…angajaţi la stat. marea lor problemă, am constatat este că ei consideră ‘profitul’ ca fiind ceva ruşinos, o dovada incontestabila a umbrei caracatitei care suge sangele poporului. iar daca le reamintesti ca profitul este insasi esenta unei companii, se cam sufoca de indignare…in urma stravechii caracatite amintite…”
Între anii 2000 şi 2006 am lucrat într-o administraţie (de drumuri naţionale), de la începutul lui 2007, până în prezent lucrez la o firmă particulară. Chiar dacă sunt programator, am intrat în contact cu mentalitatea generată/generală de acea instituţie. Aşa eram şi eu pe vremea când lucram în administraţie, nu aveam ideea de profit, a trebuit să depun oarece eforturi de schimbare de mentalitate pentru a înţelege aceste percepte noi pentru mine, la cei 38 de ani pe care îi aveam pe acea vreme.
Nu vreau să-i scuz pe cei ce lucrează în aparatul administrativ, aş vrea să le atrag atenţia că acest aparat, prin mentalitatea pe care o sădeşte inconştient în modul de gândire al oamenilor, se îndepărtează de la o dezvoltare personală naturală. Viaţa, pe toate nivelele ei “foloseşte” paradigma de profit. Profitul este o încurajare a dezvoltării.
Nu vreau să mă refer la job, unde se munceşte mai mult sau unde responsabilitatea este mai mare, mă refer doar la mentalitatea sădită în atitudinea de viată. Mulţi angajaţi ai aparatului administrativ, poate au o influenţă scăzută a direcţiei practicată de job, şi în viaţa particulară… Nu mă refer doar la noţiunea de profit, ci şi la cea de a face ceva. În administraţie ţi se dau nişte bani (fonduri) în care trebuie să te încadrezi. Dacă nu îi cheltui pe toţi, ei se pierd, ţi-i ia statul inapoi. Eşti interesat să-i cheltui, chiar uneori fără o justificare majoră, îi cheltui că altfel îi pierzi. În economia reală şi în viaţa cotidiană “a nu cheltui” înseamnă economie, înseamnă potenţial de dezvoltare.
Această preocupare, de a gestiona fondurile personale/familiale, este deficitară (nu numai la noi în ţară) în zilele noastre. Dovadă este criza bancară, ipotecară, a creditelor, care a apărut şi care “a lovit”
băncile şi persoanele ce au făcut credite fără a face un calcul a potenţialului de dezvoltare personal. Nu intru în amănunt, în această arie a creditelor bancare, nu am o experienţă personală dar, în ultima perioadă, au apărut pe Internet o gamă variată de surse de informare.
Fiecare persoană ar trebui să înveţe să-şi gestioneze propriile resurse (nu numai banii), natura ştie să facă acest lucru, începând cu cocoaşele cămilelor: depozit de apă pe timpul lungilor traversări ale deşerturilor.
Permalink
07.24.08
Posted in Dezvoltare personală at 9:55 pm by rast
“Pe vremea mea”, în anii în care eram şcolar şi învăţam, chipurile, despre cuceririle civilizaţiei moderne, am învăţat şi însuşit ideea că omul primitiv se temea de forţele dezlănţuite ale naturii şi a încercat să le domine, în tendinţa lui de a-şi face viaţa mai confortabilă. Sunt foarte de acord cu ideea de viaţă confortabilă, dar aş exclude confortul extrem, dus până la stadiul de lene, acest lucru creând mari dependenţe.
Am ajuns o societate cu mari dependenţe. Un articol/post interesanr găsiţi aici, cu aceeaşi idee de dependenţă a civilizaţiei moderne de diferite lucruri, în acest caz de energia electrică.
Dependenţa de curentul electric o simţit-o şi eu, pe propria-mi piele. O întrerupere a curentului electric, practic paralizează, toate activităţile. Într-adevăr, curentul electric este o mare cucerire evolutivă a omenirii, aduce mari avantaje şi confort al vieţii cotidiene, dar ar trebui dezvoltată, în paralel, o soluţie alternativă, care să creeze o posibilitate de continuare a activităţilor cotidiene.
Se spune că oamenii primitivi erau surprinşi de intemperiile naturii şi îşi puneau în primejdie sănătatea dacă nu chiar viaţa. De aceea au început să-şi creeze adăposturi cât mai solide: case din beton, etc. Aceste adăposturi au devenit, cu trecerea timpului, atât de comode şi confortabile, încât oamenii abia mai ies din ele (uneori la un grătar sau bere în natură… 3-4 ore, într-o zi). Adăposturile din beton au devenit un fel de puşcărie inconştientă… lumea simte nevoia de aer, de vânt… de răcoare vara, în zilele toride. Există o soluţie: aerul condiţionat, bazat pe curent electric.Soluţia aia strămoşească, cu umbra unui copac (de preferinţă nucul) este aproape uitată de tânăra generaţie, care n-a simţit niciodată puterea de răcorire a frunzişului unui copac.
Scriind acest post deja observ o tendinţă a minţii mele, de a observa critic anumite cuceriri ştiinţifice moderne, indepărtări de la adevărata natură umană. Mă trag singur de urechi , eram şi sunt adeptul ideii de a nu critica nimica dacă nu am ce pune în loc, adică de a oferi o oarecare soluţie alternativă asupra problemelor criticate. În toate ideile de dezvoltare personală vedeam alternative naturale de schimbare/transformare a idealurilor şi dorinţelor de viaţă. La aceste probleme, mai generale, ale comunităţii, nu văd nici o altă alternativă. Abandonarea cuceririlor ştiinţelor moderne şi întoarcerea în trecut, la un stil de viaţă primitiv, nu mi se pare o soluţie corectă. Modernismul nu trebuie abandonat, ci oarecum adaptat astfel încât să ţină cont şi de tendinţele naturii.
S-au făcut adăposturi din beton (blocuri, în special în mediul urban, dar şi case) bazate pe anumite criterii. S-a neglijat aspectul energetic. S-au realizat încălziri centrale bazate pe instalaţii mari, mai apoi s-a trecut la centrale de apartament, bazate pe gaz metan. Se anunţă o criză de combustibili fosili (lichide şi gaze)… au apărut soluţii de izolare termică, bazate pe alte tipuri de materiale cu un gradient de transfer de căldură mai mic. De ce atunci când s-au construit casele din beton, nu s-a ţinut cont şi de aspectul energetic al problemei? Ar trebui să învăţăm un lucru: să nu oferim soluţii doar punctuale, pentru o anumită problemă… trebuie ţinut cont de o întreagă suită de implicaţii.
Permalink
Posted in Dezvoltare personală at 5:49 am by rast
Numai ce am trecut de pagina 100 a căţii “Codul lui Zamolxe” scrisă de Pavel Coruţ, din totalul de peste 500 de pagini şi încep să scriu despre ea. Să povestesc anumite fragmente/întâmplări/idei. În primul rând mi-am luat de-o grijă cartea îşi merită banii, concluzie emanată de mine, încă de la pagina 100. Am întâlnit foarte multe idei/percepte ale unei dezvoltări personale naturale. Cea mai recentă, dar şi una dintre cele mai importante, idei de dezvoltare personală, este decizia de a părăsi o situaţie materială cu un viitor sigur, pentru o viaţă trăită la limită, fără o previziune sigură nici a existenţei pâinii zilei de mâine.
În cartea domnului Pavel Coruţ, Zaris - un guvernator al unui sistem solar din Alianţă, este trimis în exil “aiurea în univers”, să-şi caute o planetă locuibilă (atmosferă respirabilă, etc.) unde să-şi petreacă ultimii ani din viaţă. Cu el solidarizează extraordinar de multe alte persoane, îmbarcându-se pe navetele astrale de exilare/explorare a spaţiului din sudul Alianţei. Cei care vor prefera calea exilului, împreună cu guvernatorul rebel Zaris, justifică actul lor, aproape sinucigaş, ca fiind o “dorinţă de cunoaştere” mult mai mare decât confortul unei siguranţe a zilei de mâine.
Această idee de a părăsi un trai relativ sigur, pentru o viaţă de “aventură hazardată” se poate întâlni în filozofia toltecă (cărţile lui Castaneda) în care, majoritatea luptătorilor, sunt puşi în faţa deciziei de a părăsi o viaţă relativ sigură, cu un aport alimentar aproape asigurat, dar cu o mare stare de plictiseală.
Revenind în epoca modernă, al anilor 2008, cu un job de 8 ore pe zi, ce oferă o viaţă relativ sigură/stabilă, cu o pensie asigurată de aparatul gurnamental de stat, dar acompaniată de o viaţă lipsită de motivaţie. Psihologii şi angajatorii moderni se confruntă cu lipsa de motivaţie a marii majorităţi a oamenilor/angajaţilor.
Puneţi-vă un semn de întrebare, nu-i credeţi pe exploratorii lui Coruţ , a-ţi părăsi un loc de muncă călduţ, cu un contract de muncă semnat, pentru a pleca aiurea în necunoscut, cu speranţa unor vremi mai bune, dar cu certitudinea unei vieţi pline de neprevăzut şi de noi experienţe de viaţă. Adică o viaţă în care ideea de plictiseală să fie uitată pe deplin.
Personajele din carte s-au îmbarcat şi au plecat, dar unii oameni ce ar opta pentru o viaţă de exploratori (luptători, cum sunt denumiţi de tolteci), ce ar putea face. Merg la gară şi îşi cumpără bilet până la… Noi, oamenii moderni mai putem opta pentru o viaţă bazată pe dorinţa de cunoaştere? Societatea modernă ne oferă posibilitatea de a cunoaşte progresele tehnologice într-un avânt evolutiv permanent. De ce aceste progrese tehnologice nu satisfac dorinţa de cunoaştere a omului, şi plictiseala apare? Avansul/progresul tehnologic nu satisface dorinţa de cunoaştere naturală a omului! Ea trebuie completată cu alte cunoştinţe, nu doar despre tehnologie! Cunoştinţe despre natură? Cunoştinţe despre sinele lăuntric?
Permalink
07.22.08
Posted in Dezvoltare personală at 9:56 pm by rast
Tocmai citeam, pe o listă de discuţii, nişte păreri ale unei persoane, despre coincidenţele din viaţa sa. M-a pocnit şi pe mine o coincidenţă, chiar săptămâna aceasta şi plin de nedumirire o scriu şi pe blog.
De câteva luni simt nevoia să navighez pe Internet, “cu ochi-n patru” la ştiri de ultimă oră. Sfetnicul nopţii nu vrea să-mi dea indicaţii în plus, îmi zice: “cască ochii, deschide-ţi mintea… şi înţelege!”.
Trăim vremurile unor ample schimbări la toate nivelele societăţii. Aceste transformări au repercusiuni şi asupra criteriilor de dezvoltare personală ale fiecăruia dintre noi. Cine se agaţă de trecut, prin sintagma “pe vremea mea…”, riscă să devină un inadaptat al mediului în care trăieşte şi, indiferent de meseria ce o practică, bogăţia materială de care dispune şi comunitatea de amici/rude/colegi - să aibă stări interioare disconfortante. Nu am vreut să spun suferinţă sufletească sau stres profund, fiecare persoană are diferite definiţii ale impactului personal cu sistemul de valori al societăţii.
Coincidenţa acestei practici personale cotidiene cu o idee dintr-o carte recent cumpărată şi început de lecturare, a domnului Pavel Coruţ: “Codul lui Zamolxe” m-a făcut să scriu acest post, şi poate de a deschide noi categorii, funcţie de noile tendinţe ale societăţii.
Cartea menţionată, prima dintr-o nouă serie, numită ORIGINI - vrea să dea o nouă ipoteză asupra formării planetei Pământ, ca planetă locuită a spaţiului universal. Cele două teorii: evoluţionistă şi creaţionistă - Darwin şi Dumnezeu - sunt foarte cunoscute de oricine. Deasemenea, ideea că Terra a fost “vizitată” de exploratori astrali (extratereştri), nu este nouă. Oarecum nouă este ideea că viaţa pe Terra a apărut datorită unor extratereştri.
Dar nu despre asta vreau să vorbesc/scriu. Nu sunt adeptul nici uneia dintre teorii. Puteţi să mă reclamaţi la PCB (Protecţia Consumatorilor de Bloguri) ca fiind cel mai frustrat şi dus cu pluta blogger, nu mă interesează ce a fost, nu mă interesează dacă am fost creaţi, am evoluat din maimuţe sau am aterizat din alte planete… mă interesează cum vom supravieţui în continuare pe această planetă, plină de dereglări ecologice şi psihice. Nu mă interesează trecutul, ci viitorul. Nu vreau să lansez ipoteze existenţiale pentru următoarele secole de viaţă pe Terra, mă interesează următorii 20-30-40 de ani, timp în care plămânii mei vor considera că sunt apt să consum oxigenul acestei planete.
În carte este vorba de o Alianţă între populaţiile din mai multe sisteme solare… dintr-un colţ de Univers. Acele populaţii, s-au unit într-o Alianţă din anumite motive. Au creat nişte legi, un consiliu, etc. Peste câteva mii de ani, populaţia dintr-un anumit sistem solar, a început să încalce acele reguli stabilite cu mulţi ani înainte. Erau considerate vechi şi inadaptate noilor condiţii de viaţă şi descoperiri ştiinţifice. EXACT asta se întâmplă acum pe Terra! Aş putea considera cartea SF a domnului Pavel Coruţ, o critică subtilă a societăţii contemporane.
Unii cititori ai blog-ului ar putea să mă considere un idiot că citesc astfel de cărţi. Nu sunt cărţi/idei pe care să le cred, mă pun pe gânduri. Observ anumite idei comune cu tendinţe din viaţa de zi cu zi. Cărţile lui Pavel Coruţ au tendinţa de a nu mai fi SF , au corespondenţă în viaţa cotidiană!
Ne-am înregimentat într-o societate bazată pe reguli/legi/percepte lăsate moştenire de la părinţii, bunicii, străbunicii, stră-stră… noştri. Viaţa a evoluat s-a transformat. Unele aspecte au evoluat (tehnologia), altele au involuat (spaţiul ecologic, dorinţa de viaţă - tot mai multe tentative de sinucidere la vârste din ce în ce mai tinere!). Trebuie să ne adaptăm, să învăţăm din trecut. Trebuie să coraborăm experienţa trecută cu cea prezentă, pentru a elobora reguli şi percepte morale pentru viitor, pentru a viaţa mai bună în viitor.
Permalink
07.18.08
Posted in Dezvoltare personală at 11:52 pm by rast
Nu mi-a plăcut Emil Cioran niciodată. Primul meu contact cu Cioran, a fost o emisiune de prin anii 199, despre Emil Cioran, cu el şi Petre Ţuţea. Vorbirea dezlânată a lui Cioran m-a surprins în mod negativ. Vorbea mult, precipitat, fără a urmări o idee clară pe tot parcursul unei fraze. Am încercat apoi, să citesc câte ceva scris de el. Am abandonat lectura după câteva pagini, erau prea pesimiste.
În mesajul de pe lista de discuţii, de unde am copiat cele ce le-am scris în post-ul anterior, este şi un citat din Emil Cioran cu ideea chiar din titlu “munca tâmpeşte!”. Am învăţat, în anii de şcoală, că “munca l-a creat pe om!” Am crezut această idee… şi o mai cred încă. Dar trebuie să recunosc, nu m-am gândit prea mult asupra ideii de muncă, şi ce influienţă poate avea ea asupra unui psihic uman. Nu mă regăsesc în cele spuse în post-ul anterior! Am muncit, dar nu am prins aceste vremuri “corporatiste”, şi ideea că munca şi banul este totul. Am muncit, dar am avut grijă şi de mine: plimbări pe străzile oraşului în week-end, plimbări pe munţi în concediu, lecturi particulare, din pasiune, etc.
Cioran, spune despre muncă:
“Oamenii muncesc în general prea mult pentru a mai putea fi ei înşişi.
Munca este un blestem. Iar omul a făcut din acest blestem o vuluptate. A munci din toate forţele numai pentru muncă, a găsi o bucurie într-un efort care nu duce decât la realizări irelevante, a concepe că te poţi realiza numai printr-o muncă obiectivă şi neîncetată, iată ceea ce este revoltător şi ininteligibil. Munca susţinută şi neîncetată tâmpeşte, trivializează şi impersonalizează. Ea deplasează centrul de preocupare şi interes din zona subiectivă într-o zonă obiectivă a lucrurilor, într-un plan fad de obiectivitate. Omul nu se interesează atunci de destinul său personal, de educaţia lui lăuntrică, de intensitatea unor fosforescenţe interne şi de realizarea unei prezenţe iradiante, ci de fapte, de lucruri.
Munca adevărată, care ar fi o activitate de continuă transfigurare, a devenit o activitate de exteriorizare, de ieşire din centrul fiinţei.
Este caracteristic că în lumea modernă munca indică o activitate strict exterioară. De aceea, prin ea omul nu se realizează, ci realizează. Faptul că fiecare om trebuie să aibă o carieră, să intre într-o formă de viaţă care aproape niciodată nu-i convine, este expresia acestei tendinţe de imbecilizare prin muncă. Să munceşti pentru ca să trăieşti, iată o fatalitate care la om e mai dureroasă decât la animal. Căci la acesta activitatea este atât de organică, încât el n-o separă de existenţa sa proprie, pe când omul îşi dă seama de plusul considerabil pe care-l adaugă fiinţei sale complexul de forme al muncii. În frenezia muncii, la om se manifestă una din tendinţele lui de a iubi răul, când acesta este fatal şi frecvent.
Şi în muncă omul a uitat de el însuşi. Dar n-a uitat ajungând la naivitatea simplă şi dulce, ci la o exteriorizare vecină cu imbecilitatea. Prin muncă a devenit din subiect obiect, adică un animal, cu defectul de a fi mai puţin sălbatic.
În loc ca omul să tindă la o prezenţă strălucitoare în lume, la o existenţă solară şi sclipitoare, în loc să trăiască pentru el însuşi - nu în sens de egoism, ci de creştere interioară, a ajuns un rob păcătos şi impotent al realităţii din afară”
Emil Cioran
“Munca adevărată, care ar fi o activitate de continuă transfigurare”… o expresie care mă face curios să mai citesc câte ceva scris de Emil Cioran.
Transfigurarea poate însemna chiar:
dezvoltare personală, pe anumite planuri. Sunt curios ce înţelege Cioran prin transfigurare.
“în lumea modernă munca indică o activitate strict exterioară”… Cioran are dreptate în marea majoritate a cazurilor. Aş semnala o excepţie, din cele cunoscute de mine , munca de programator. Dar nu un scriitor de programe, ci un programator adevărat… în sensul de coordonare a unui program sursă vast, nu mici progrămele ce fac diverse chestii simple. Un întreg sistem informatic, o aplicaţie cu vaste interferenţe… un fel de project manager. Tu, ca programator, să “ţii sub control” toate implicările unei variabile sau funcţii sau clase. Nu intru în amănunte tehnice, de programare, dar această “capacitate” de control al unei aplicaţii vaste, ţine de o dezvoltare personală a atenţiei distribuite şi a unei oarecare memorii de ansamblu. Aş aminti aici o anumită expresie ce o folosesc unii: oamenii obişnuiţi au o gândire “liniară”, trebuie dezvoltată acest stil de gândire, la un stil “plan-ar”, cum spuneam odată, într-un post anterior: gândirea/viziunea unei furnici asupra unui oraş şi viziunea unui vultur asupra aceluiaşi oraş.
Permalink
07.10.08
Posted in Dezvoltare personală at 9:42 pm by rast
Sufitul Bayazid povesteşte următoarea istorioară despre el însuşi:
Când eram tânăr, eram un revoluţionar şi singura rugăciune pe care i-o adresam lui Dumnezeu era aceasta: “Doamne, dă-mi energia de a schimba lumea”.
După ce m-am maturizat şi mi-am dat seama că mi-a trecut jumătate din viaţă fără să fi schimbat un singur suflet, mi-am schimbat rugăciunea: “Doamne, dăruieşte-mi graţia de a-i schimba pe cei cu care intru în contact - familia şi prietenii mei - şi voi fi mulţumit.”
Acum, la bătrâneţe, când ştiu că zilele îmi sunt numărate, rugăciunea mea este alta: “Doamne, dăruieşte-mi graţia de a mă schimba pe mine însumi”.
Dacă m-aş fi rugat de la început pentru transformarea de sine, nu mi-aş fi irosit inutil viaţa.
* * *
Bingooo!!! I-am luat-o înainte lui Bayazid! Nu am aşteptat să îmbătrânesc “să-mi vină mintea la cap” . La nici 40 de ani, nu mă interesează de mult să schimb pe cineva. Asta, poate din cauză că am citit cărţile lui Castaneda, şi am văzut/înţeles, cât de greu se poate schimba un om… chiar şi atunci când el vrea.
Mi-am adus aminte cât de greu m-am schimbat eu ânsumi, pe la 20 de ani, sub imboldul ideii: “sunt timid, dar mă tratez!”
“fără să fi schimbat un singur suflet”… 1-0 pentru mine am schimbat odată părerea cuiva, la o discuţie. Faza era acum vreo 10 ani. Mă întâlnesc, în staţia de troleu din campusul studenţesc Tudor, cu un amic. Văzându-mă cu o carte de Pavel Coruţ în mână, începe “să-mi recite” verzile şi uscatele din mass-media despre spionul Pavel Coruţ. După “ce-şi face numărul”, încep să-l întreb ce a citit, scris de Pavel Coruţ şi anumite alte lucruri despre scrierile lui. După vreo 20-25 minute de întrebări, gagiu’ s-a bunghit că mass-media nu prea este la curent cu ceea ce scrie Coruţ. Şi*a dat şi el seama că nu făcea decât să adere la nişte informaţii false.
Pentru mine a fost o întâmplare relevantă: pentru a-l face pe un om să gândească nu trebuie să-i spui tu anumite teorii, trebuie să-i pui acele întrebări care să-l pună pe gânduri şi să descopere el însuşi adevărul.
Permalink
07.05.08
Posted in Dezvoltare personală at 12:49 pm by rast
De poti să faci pe prostul când altul te repede-
Făcând-o pe deşteptul- si c-un cuvant nu-l certi;
De nu te-ncrezi in nimeni si nimeni nu te crede;
De-ti poti ierta pacatul, dar altora nu-l ierti;
De numai o clipa un rau sa-l implinesti
Si daca minti mai tare cand altii nu spun drept;
De-ti place in iubire cu ura sa izbesti
Si totusi iti pui masca de sfant si de intelept;
De te tarasti ca viermii si-n visuri nu-ti iei zborul
Si numai interesul il sui la rang de tel;
De parasesti invinsul si treci cu invingatorul
Si-i vinzi, fara sfiala, pe amandoi la fel ;
De rabzi sa-ti afli scrisul si spusa, talmacite
Drept adevar, sa-nsele multimea oarba si
Cand vorbele si fapta in vant ti-s risipite,
Tu dandu-le la dracu, poti altele scorni;
De poti sa faci intr-una dintr-un castig, o mie
Si patria pe-o carte s-o vinzi la primul semn;
De nu-ti platesti banutul luat ca datorie,
Dar tu sa fii platitul gasesti ca-i drept si demn;
De poti sa-ti storci si gandul si inima si nervii,
Imbatranite-n rele, sa faca rele noi
Si sub nehotarare plecandu-te ca servii,
Cand toti striga: inainte! doar tu sa strigi: inapoi!;
Daca stand in multime te-mpaunezi semet,
Dar langa cel puternic ingenunchezi slugarnic
Si pe dusmani sau prieteni, tratandu-i cu dispret,
Te faci ca tii la dansii dar ii inseli amarnic;
Daca nu pierzi momentul sa faci oriunde un rau
Si-n umbra lui te-linisti ca-n umbra unui pom,
Al tau va fi Pamantul cu tot prisosul sau;
Vei fi intre Domni, Intaiul, dar niciodata OM!
Permalink
Posted in Dezvoltare personală at 12:44 pm by rast
De poti să nu-ţi pierzi capul, când toţi în jurul tău
şi l-au pierdut pe-al lor, găsindu-ţi ţie vină;
de poţi, atunci când toţi te cred nedemn şi rău
să nu-ţi pierzi nici o clipă încrederea în tine;
de poţi s-aştepti oricât, fără să-ţi pierzi răbdarea,
de rabzi să fii minţit fără ca tu să minţi,
sau când, hulit de oameni, tu nu cu razbunarea
să vrei a le răspunde, dar nici cu rugăminţi;
De poţi visa, dar fără să te robeşti visării,
de poti gîndi, dar fără să-ţi faci din asta ţel,
de poţi să nu cazi pradă nicicînd disperării,
succesul şi dezastrul primindu-le la fel;
de rabzi s-auzi cuvântul rostit cândva de tine,
răstălmăcit de oameni, ciuntit şi prefăcut;
de poţi să-ţi vezi idealul distrus şi din ruine
să-l reclădeşti cu-ardoarea fierbinte din trecut;
De poţi risca pe-o carte întreaga ta avere
şi tot ce-ai strâns o viaţă să pierzi într-un minut,
şi-atunci, fără a scoate o vorba de durere
să-ncepi agoniseala cu calm, de la-nceput;
şi dacă corpul tău uzat şi obosit
îl vei putea forţa să-ţi mai slujească încă,
numai cu străşnicia Voinţei tale şi-astfel
să steie peste vreme aşa precum o stâncă;
De poţi vorbi mulţimii fără să minţi şi dacă
te poţi plimba cu regii făr-a te îngâmfa,
de nici amicii, nici duşmanii nu pot vreun rău să-ţi facă
pentru că doar dreptatea e călăuza ta;
şi dacă poţi să umpli minuta trecatoare
să nu pierzi nici o filă din al vieţii tom,
al tău va fi Pământul, cu bunurile-i toate
şi, ceea ce-i chiar mai mult, să ştii, vei fi un OM!
<hr>
O altă traducere a poeziei lui Kipling.
Permalink
« Previous entries
