Скачать программки на комп Карта сайта Samsung gt s3600 скачать игры Карта сайта Скачать дрожь земли 3 Карта сайта Tekken 6 скачать бесплатно торрент Карта сайта Катя чили скачать бесплатно Карта сайта Vkracker 5 скачать Карта сайта Скачать cell Карта сайта Скачать порно сестер Карта сайта Скачать суперзвезда Карта сайта Саруханов зачем вернулась ты скачать Карта сайта Ла2 скачать бесплатно Карта сайта Acdsee keygen скачать Карта сайта

Archive for December, 2008

12.31.08

La cumpăna dintre ani

Posted in Mărturisiri at 9:44 am by rast

Se spune că Dumnezeu vrea să facă din fiecare dintre noi “o bijuterie” (cam pretenţioasă denumirea de bijuterie, eu m-aş mulţumi cu: o roată dintr-un angrenaj). La un moment dat, Dumnezeu ar vrea să facă bijuteria mai rafinată (rotiţa din angrenaj a căpătat destulă putere pentru a face parte dintr-un alt angrenaj). Pentru aceasta, Dumnezeu topeşte materialul iniţial (al vechii bijuterii) şi apoi îl remodelează într-o nouă creaţie.

Nu sunt un credincios, nici un ateu. Am trecut prin aceste “extreme”, până la 22 de ani am fost un ateu convins. Vreo 4-5 ani am fost un credincios “convins”. De vreo 7-8 ani sunt… “la mijloc”, nu mai sunt “convins” de nimic, încerc să înţeleg! Nu aş pune povestea de mai sus “în cârca” unui Dumnezeu cu o existenţă ne-demostrabilă dar, dacă ar fi adevărată (legităţile vieţii ar aranja rotiţele angrenajelor, după criterii de “potriveală” optimizată), anul 2008 a fost pentru mine un an de transformare (topire şi re-modelare). Personalitatea mea a suferit o transformare mare, destul de profundă: în primul rând am devenit mai tolerant!

Ceea ce credeam că sunt obiceiuri izolate ale comunităţilor din care făceam parte “am realizat” că reprezintă normalitatea acestor vremuri. Lipsa de organizare şi sistematizare, credeam că sunt cazuri izolate ale unor manageri incompetenţi. Nu! Ele sunt “normalitatea” cotidiană. Pe un blog al unei persoane ce lucrează chiar în domeniul IT am găsit o… glumă:

şefu: – Azi e dead line pentru proiectul X. E gata?

coderu: – Da, şefu! L-am termit! Acuma îl optimizez!

Se fac proiecte, se fixează dead line-uri (termene de finalizare), se stabilesc liste de features… gata: “ne-am spălat faţa“. Bug-urile proiectului le trecem pe lista de features şi considerăm treaba încheiată, urmând să ne ocupăm de lista de features în viitor. Şi ne mirăm de ce lucrurile merg prost.

Am învăţat, anul acesta, “să gândesc în perspectivă”, să încerc să integrez în proiectul original toate listele de features, astfel încât să nu rămână funcţionalităţi ne-abordate şi ne-rezolvete. Transformările din gândirile mele le observ foarte uşor. Vreau să văd şi noul angrenaj!

La mulţi ani!

Posted in Viata at 12:31 am by rast

LA MULŢI ANI!

12.28.08

Căderea în sălbăticie

Posted in Viata at 3:10 am by rast

Azi, după prima oră a dimineţii, pe un post TV, la o emisiune care se voia destul de realistică (nu era nici Divertis nici Vacanţa Mare :) , adică nu era o emisiune de divertisment), s-au prezentat anumite “sfaturi” pe care astrele (stele şi alte corpuri cereşti) le dau guvernanţilor români şi în special lui Băsescu.

Ar putea fi mai multe cauze al unei astfel de emisiuni:

- cea mai favorabilă, cred eu, ar fi ideea unei emisiuni manipulatorii, din partea unor grupuri de interese care ar vrea să justifice unele măsuri guvernamentale

- cea mai groaznică, ar fi “credinţa” unor persoane (realizatorii emisiunii) că astrele ar putea da astfel de sfaturi de guvernare celor care ne conduc.

Cum a fost posibilă o astfel de emisiune? Noi, oamenii acestei societăţi civilizate, care ne considerăm raţionali şi ne bazăm existenţa pe o societate ştiinţifică, care credem că ne folosim o parte din materia cenuşie ce sălăşluieşte în cutia craniană personală a fiecăruia şi care râdem de ritualurile sălbaticilor bătători în tobe, dansatori şi ţipători de incantaţii mistice, cum putem crede astfel de lucruri?

Nu am nimic de comentat despre noua “ştiinţă” înscrisă în astre, care încearcă să ne sugereze că viaţa noastră este înscrisă în constelaţii aflate la mii de kilometri distanţă, dar care este diferenţa între sălbaticii desculţi :) , bătători în tobe, care credeau în fel de fel de forţe ale naturii şi oamenii încălţaţi cu ciuboţele din imitatori din piele şi vorbitori la microfoane metalizate? Diferenţa este de suprafaţă, locul şi mediul de desfăşurare a “credinţelor”, spoiala îmbrăcămintelor celor ce propagă ideile şi numărul credulilor.

Am recăzut în sălbăticie sau nu ne-am ridicat niciodată? Am rămas aceiaşi sălbatici creduli în forţe incognoscibile şi total dominante? Bruma de învăţătură considerată ştiinţifică, doar încercând să ne ridice ceaţa de pe ochii minţii?

12.26.08

Moartea din oameni

Posted in Viata at 10:58 pm by rast

Osho spunea că “omul moare la 30 de ani şi este îngropat la 70″, Gurdjieff spunea că “aţi înnebuni dacă aţi vedea câtă moarte este într-un om”. Ideea aceasta, a unui om “mort viu”, la dus la multe gânduri şi la fel de fel de interpretări. În ultima perioadă, se confruntă direct cu a astfel de moarte, ia contact direct cu moartea din oameni, prin intermediul discuţiilor şi acţiunilor cotidiene necesare unei vieţi în comunitate. Începe “să înţeleagă” această moarte, încearcă să disece cauzele ei, pentru a vedea posibile rebilitări ale celor ce vor să re-devină vii.

Oamenii îşi creează (sau învaţă de la societate, de la valorile societăţii), pe parcursul vieţii, fel de fel de obiceiuri şi concepte de viaţă. Termenul de concept este folosit aici cu un sens foarte larg, înglobând-ul pe cel de: principii. Societatea îi încurajează pe oameni să-şi trăiască viaţa conform cu principii statornice. Ideea este frumoasă, dar “sclerozează” omului puterea de flexibilitate, de adaptabilitate. Omul nu mai gândeşte. El îşi cementează în minte anumite principii, apoi judecă acţiunile celorlalţi conform principiului cementat. Este acţiunea celuilalt conformă cu principiul? Omul şi acţiunea sa sunt bune! Dacă acţiunea celuilalt nu este conformă cu principiul, omul este rău! Oare această cementare de principii, nu este şi sensul biblicului: pom al cunoaşterii binelui şi răului?

Da! Oamenii sunt morţi! Ei nu mai gândesc! Ceea ce oamenii numesc gândire este o simplă comparare a acţiunilor celor din jur cu propriile principii şi percepte. Cu cât principiul personal este mai cementat cu atâta judecata celuilalt este mai aspră şi mai necruţătoare. Oamenii nu mai au îngăduinţă cu cel de alături. Îl resping din start de cum văd un comportament care nu se ajustează principiilor personale cementate.

Oamenii se raportează la iubirea aproapelui, ce a fost propagată ca o necesitate acum 2000 de ani. În zilele actuale un prim pas este îngăduinţa, iubirea este mult mai departe. Nu poţi iubi pe cineva fără să fii îngăduitor cu el.

Un prim pas spre îngăduinţă ar fi judecarea fiecărui principiu personal. În momentele de linişte ar trebui să-ţi… contabilizezi principiile personale şi să le ajustezi conform perceptului de îngăduinţă!

Copilul din noi

Posted in Dezvoltare personală at 2:54 am by rast

Din ce în ce mai multă lume începe să recunoască declare că are un suflet de copil, că o mare parte din el nu s-a maturizat ci a rămas copil. Acest lucru se poate remarca chiar din comportamentul oamenilor. Multe persoane vorbesc folosesc în vorbirea curentă, din ce în ce mai mult, diminutive: brânzică, bănuţi, etc. Asta denotă, probabil, o nevoie de alintare, de a se pune sub protecţie (o nevoie de protejare). La o primă vedere nu este nimic dăunător în aceasta.

După părerea mea ar fi ceva, nu ceva dăunător ci ceva stagnant. Oare mama natură ne-a creat şi ne lăsat să rămânem la acelaşi nivel? La nivelul de copil răsfăţat, dornic de alinturi şi alte diferite… bunătăţi?

Acel copil din oameni nu-l părăsesc, pe unii, nici măcar la anii bătrâneţii. Ei simt nevoia de a fi copil, de a fi răsfăţat, dar în lume (în viaţa cotidiană) se poartă răutăcios, “oscilând” în jurul “principiului” cu şi despre capra vecinului. De ce oamenii vor să fie răsfăţaţi dar să moară capra altora? De ce copilul din ei nu vrea să trăiască capra vecinului? Cine l-a învăţat pe copilul din ei, să dorească alinturi proprii şi catastrofe vecinilor?

12.25.08

Sărbătoarea mamei ei de viaţă!

Posted in Viata at 7:29 am by rast

Pentru cititorii contrariaţi de inteligibilitatea titlului ţin să fac precizarea că nu este o problemă de exprimare a limbii române, ci o expresie pe care limba noastră şi-o permite ca fiind o extensie a celor mai nevinovate înjurături. Se spunea “pe vremea mea”, probabil şi în aceste vremuri de injurii cu năduf, că limba română are cele mai frumoase şi mai multe înjurături. În această zi de sărbătoare, incidente de comunicare cu alte persoane bipede, nu au fost pentru mine motiv de bucurie şi/sau fericire trecătoare, ci motiv de întristare răscolitoare şi supărătoare aduceri aminte despre prefăcătoria şi ipocrizia lumii în care trăim.

Aşadar şi prin urmare, pe scurt spus: titlul este o înjurătură!

Chiar în această săptămână, în una din zilele premergătoare acestor sărbători, simţul meu auditiv a perceput la un post TV o melodie populară ale cărei versuri erau într-o oarecare legătură cu vremurile de criză care ne bântuie vieţile cotidiene. Unul dintre versuri era clar exprimat:

“viaţa e un chin!”

Mai mult de atât ce vreţi? Această caracteristică a vieţii actuale a ajuns să fie cântată în melodii populare! E nasoală tare! Dacă s-a ajuns până aici… şi cine ştie până unde se va mai continua! Nu sunt singurul care “dă pe-afară”, care de profunde răscolituri interioare “se revarsă” în exterior, producând valuri. Eu o fac în mod “mai direct”, fiind pe un blog public, dar nu prea vizitat; alţii o fac ceva “mai mascat”, dar în locuri mult mai vizitate – cu mai mult auditoriu!

Oamenii cred că prin 2-3 urături spuse de complezenţă, dar însoţite de tradiţionalele cuvinte “din inimă”, în aceste zile imediat următoare solstiţiului de iarnă şi tradiţional denumite “de sărbători”, s-au spălat de păcatele de peste an, mâncă juma de metru pătrat de şoric, bea o stacană de ţuică sau vin din pet-ul de 2 litri din cămară şi începănd cu alte zile de sărbătoare, de data această de sfinţi (Vasile, Ion) o iau cu răutăţile, prefăcătoriile şi ipocriziile de la capăt – aşteptând iar trecerea a celor 365-7/10/14 zile să repete mecanic şi fără sens cuvintele de urale!

Să ne fie clar! Nu am nimic împotriva uralelor! Chair şi eu am făcut una public, în post-ul anterior. Mi se face părul măciucă, spume la gură şi ceară în urechi, de uralele ipocrite! Sunt aşa de zburlit pe uralele de complezenţă prin faptul că “dis de morning” cum deschisei inbox-ul meu de mesaje, găsii unul de la o persoană bipedă cu pretenţie de om. În decursul anului acea creatură mi-a dat dovada că ar fi bine să stagnăm comunicarea, eu fiind… cauza motivului. Nu am avut nimic împotrivă, mi-am asumat greşeala, fiind un gest din partea mea, cu alte intenţii decât a crezut persoana în cauză. Cine se scuză, se acuză. Nu vreau să mă scuz! A fost un gest minor, după părerea mea. Am atras atenţia, persoanei respective, asupra sensului greşit pe care îl acordă unui cuvânt al limbii române. O chestiune, dacă vreţi, lingvistică. Persoana a interpretat că mă leg de viaţa ei. Am făcut şi eu o observaţie! Din punctul meu de vedere, dacă rolurile ar fi fost inversate, eu chiar aş fi mulţumit persoanei care mă făcea atent la vorbele ce le scoteam din gură/tastatură.

Mi-am tras un şut în spate (ca să fac un pas în faţă), aducându-mi aminte de înţeleptele cuvinte: “de tăceai filozof rămâneai”, promiţându-mi ca altă dată, dacă mă mai împiedic de o eroare lingvistică, să tac.

12.24.08

Sărbători fericite

Posted in Viata at 1:59 am by rast

Urez tuturor cititorilor:

Sărbători fericite!

12.23.08

Castaneda – moartea, însoţitorul etern

Posted in Citate Castaneda at 4:53 am by rast

— Moartea e însoţitorul nostru etern, a spus don Juan cu un aer foarte serios. Se află întotdeauna la stânga noastră, la o lungime de braţ. Ea te privea când urmăreai şoimul alb; ţi‑a şoptit la ureche şi i‑ai simţit fiorul, aşa cum l‑ai simţit şi astăzi. Ea te‑a urmărit întotdeauna. O va face până în ziua în care te va atinge.

Mi‑a replicat că problema morţii noastre nu era niciodată întinsă destul de departe. Iar eu am argumentat că n‑ar avea nici un sens pentru mine să insist asupra morţii, pentru că gândul ăsta mi‑ar aduce doar stinghereală şi frică.
— Eşti plin de prostii! Moartea este singurul sfetnic inte­ligent pe care‑l avem. De câte ori simţi, aşa cum faci mereu, că totul merge prost şi că eşti pe cale să fii anihilat, întoarce‑ţi capul spre moartea ta şi întreab‑o dacă este aşa. Moartea îţi va spune că te înşeli; că nu contează nimic în afară de atingerea ei. Moartea ta o să‑ţi spună: “Încă nu te‑am atins!”

Călătorie la Ixtlan


“Moartea e însoţitorul nostru etern”… nu numai în perioade de criză :) ! Chiar dacă în sistemul de valori al societăţii actuale moartea este considerată un proces foarte negativ, practic, cel mai groaznic lucru care se paote abate asupra unui om, ea este “o alternativă a vieţii” care se poate “prăbuşi” asupra unui om, atunci când nu se aşteaptă.

În tradiţia poporului român există expresia “a murit cu zile”, adică o moarte “picată din senin”, fără boli sau alte suferinţe care să ateste o scădere a parametrilor vieţii. Chiar dacă societatea ne învaţă că nu este bine să ne gândim la moarte, ea ne este “tovarăş de drum” pe întregul parcurs al vieţii.

Nu este bine să trăim “cu frica-n sân”, să ne amintim zi de zi, că moartea este la tot pasul, dar nici să o excludem din gândurile noastre.

“Moartea este singurul sfetnic inte­ligent”… cert este, că dacă ţii cont, în viaţă, că moartea este “la tot pasul” şi îei în considerare acest eveniment în toate obiectivele, acţiunile şi deciziile tale, întreaga viaţă “se clădeşte” pe principii “noi”, deosebite de principiile sociale curente. Nu aş putea spune că este bine aşa, aş putea spune doar că este o altă cale de “a-ţi construi” viaţa.

12.21.08

Omul bolnav – omenire bolnavă

Posted in Viata at 6:17 am by rast

Se găsesc din ce în ce mai multe referiri (URL-uri) la articole ce denotă o întoarcere (mai mică sau mai mare) spre anumite valori naturale. Un astfel de articol, provenit de această dată, din partea unei persoane monahale, măicuţa Siluana Vlad, găsiţi aici. Voi cita aici (copy-paste) nişte fragmente:

“- Un ipocrit care va fi extrem de chinuit şi va suferi extrem de tare, pentru că tot timpul va trăi cu frica că o să fie prins, că o să fie descoperit că nu e chiar aşa. Va face gesturi exterioare foarte duhovniceşti, şi lăuntric va fi chinuit de vinovăţie şi de ruşine. Şi-l vom descoperi după o mare oboseală. Ipocritul este mereu obosit. El e mereu foarte obosit, pentru că toată energia e dusă să nu cumva să fie prins că lucrurile nu stau aşa cum…”

Dacă ar fi să mă laud, aş putea aminti că şi eu am scris în post-uri anterioare despre acest comportament, de a minţi şi a arăta, în exterior, o altă faţă mască, decât adevărata ta personalitate… şi despre “chinurile de vinovăţie” (mustrări de conştiinţă) acumulate, care pot duce la stări psihice deosebit de diz-confortante. Remarcăm, în citatul de mai sus, şi expresia “toată energia e dusă“. Astfel de griji, de “a nu fi prins”, sunt consumatoare de mari energii psihice/mentale. Stă la latitudinea fiecăruia dintre noi să adoptăm stilul de viaţă dorit:

  • în conformitate cu adevărul lăuntric – citez aici unul dintre “cele patru legăminte” din învăţătura toltecă: “Fiti impecabili in tot ceea ce spuneti!” – Nu rostiţi decât adevărul. Nu afirmaţi decât ceea ce gândiţi cu adevărat. Nu folosiţi cuvintele pentru a jigni sau pentru a bârfi, lucru valabil inclusiv pentru voi.
  • folosind diferite măşti, adecvate diferitelor împrejurări – generatoare de aprecieri din partea celorlalţi dar şi de mari griji, de a nu fi prinşi!

“cea mai grea patimă a măicuţelor ar fi invidia, ceea ce la călugări ar fi rivalitatea”

Iată că şi în cadrul monahal se întâlneşte această “problemă” a societăţii contemporane, de care aminteam mai devreme, în post-ul “colaborare şi concurenţă“, de data aceasta sub denumirea de rivalitate.

“Părinţii nu-şi iubesc copiii. Le împlinesc toate dorinţele, îi răsfaţă sau nu. pentru că sunt copii bătuţi, copii abuzaţi, dar ei nu sunt iubiţi. Nu sunt iubiţi în sensul de a comunica şi de a li se arăta valorile, părţile bune. Majoritatea copiilor au dus o viaţă de tortură (nu exagerez!) din cauza notelor: părinţii au ţinut sus şi tare ca ei să ia numai 10, un lucru greu de obţinut.”

O mare problemă a societăţii: lipsa de adevărata educaţie a copiilor. Copiilor li se îndeplinesc dorinţe şi li se asigură valori materiale. Dar le lipseşte comunicarea, adevăratele învăţăminte despre viaţă. Părinţii din ziua de azi spun: “să le asigur lor, ceea ce mi-a lipsit mie!”, nu-i învaţă pe copii să se descurce singuri, nu le dă învăţături despre viaţă. Priviţi la animale, în nici o specie părinţii nu îndeplinesc dorinţe ale copiilor, îi hrănesc până la vârste la care pot singuri să-şi procure hrana, apoi învăţându-i să şi-o procure singuri. Pe limba lor, probabil, :) îi învaţă şă alte legităţi ale vieţii: mâţele să se teamă de câini, găinile să se ferească de uliu, etc.

12.19.08

Blogosfera

Posted in Dezvoltare personală at 1:02 am by rast

Da, ştiu! Cine se scuză, se acuză! Nu încerc să mă scuz, nu mă simt cu musca pe căciulă. Încerc să înţeleg mecanismele care guvernează această lume în care trebuie să supravieţuiesc, împingând an de an viaţa mai departe. Nu mi s-a cerut nici notă explicativă, nici bilanţ de sfârşit de an, dar în încercările mele de a înţelege “sforile” ce ne ridică la verticală zi de zi şi ne pun să acţionăm conform unor impulsuri/motivaţii/trebuinţe cotidiene aş putea trage concluzia că s-a încheiat o anumită etapă din viaţa mea.

Există doar o simplă coincidenţă între calendarul gregorian (după care actualmente ne ghidăm) şi presupusa etapă din viaţa mea. De data asta nu vreau să mai aspir la titlul de “fiul lui mama Omida” şi la nici o distincţie :) ! Pur şi simplu, sunt şi eu curios, dacă emit o predicţie corectă. După atâtea analize şi încercări de înţelegere a legităţilor lumii, încerc să-mi calculez cu grijă paşii ce îi mai pot face în această viaţă.

Cu aproximativ un an în urmă simţeam să acord o mare atenţie blogosferei: să citesc blog-uri şi să actualizez frecvent blog-ul personal. Urmând acest imbold interior am obţinut un mare beneficiu (poate şi altele, dar încă nu le ştiu): m-am pus la curent cu “normalitatea” acestor vremuri. Trăind în “colţul meu îngust” credeam că ipocrizia, haosul, iresponsabilitatea, etc. sunt caracteristici de personalitate izolate, pe care ne-şansa vieţii mele mi le-a scos în cale.

Blog-urile citite, din diverse colţuri geografice, mi-au schimbat optica de vedere asupra lumii sec. XXI, asupra “normalităţii” acestor vremuri. Această perioadă dură, de luare la cunoştinţă cu realităţile cotidiene, se pare că este necesare pentru a trece la o altă etapă a vieţii mele: de reacomodare într-o comunitate.

Conform unor urări din moşi strămoşi:

“…semne bune anul are…”

anumite semne bune se arată şi pe cerul, destul de întunecat, al existenţei mele cotidiene. Sunt curios dacă aceste semne se vor schimba în certitudini fapte concrete.

« Previous entries