Archive for May, 2008
05.22.08
Posted in Inteligenţă emoţională at 5:01 am by rast
Nu am făcut cursuri şi nici nu am citit nimic despre “limbajul trupului”, dar acord o mare importanţă ochilor. Nu pot spune că “ştiu” anumite semnificaţii ale diverselor moduri de a privi, dar simt anumite atitudini de viaţă ale celor cu care comunic vin în contact.
Ideea acestui post mi-a venit de dimineaţă, când am dat ochii cu cineva care mi-a indus, prin privirile sale, o stare de disconfort. Gagiu’ are privire “care se ascunde”, nu are “puterea” să te privească în ochi.
De exemplu, dimineaţă când m-a văzut… m-a privit, m-a salutat, dar nu a rezistat mai mult de 1-2 secunde să se uite în ochii mei, şi-a plecat imediat privirea.
Când avem mai multe de discutat… “îi fuge privirea pe ziduri”, nu poate să se uite la mine mult timp. Are un fel de “vinovăţie” în priviri, probabil îşi dă seama că a comis anumite mârlănii, dar are interese cel poartă spre a fi ne-corect cu cei din jur.
Am avut câteva persoane în viaţă, cărora le-am depistat comportamentul şi atitudinea de viaţă din priviri, dar au fost şi persoane ca au reuşit “să mă păcălească”.
Două cazuri îmi aduc aminte. Ambele foşti colegi de muncă/birou. Primul, prin 1998, avea a privire luminoasă şi se uita fără şovăială în ochii celui cu care vorbea. Se certa cu toată lumea. Mă gândeam deseori cum reuşeşte să-şi păstreze acea privire “inocentă” cu tot comportamentul lui “ieşit din comun”. Până la urmă mi-am dat seama care este cauza: el credea sincer că tot ceea ce face el este bine, şi ceilalţi greşesc!
Privind cu un ochi exterior, fără subiectivism şi părtinire… în proporţie de 10-20 % avea şi el dreptate, în certurile cu ceilalţi, dar nu 100% cum credea el.
Un al doilea caz, un tip tot cu o privire foarte directă şi aparent sinceră. Mi-a trebuit aproape un an să-mi dau seama ce “poamă bună” este. Făcea mişmaşuri foarte conştient. Le calcula dinainte… era foarte grijuliu.
Era foarte conştient că te fură… nu erau simple întâmplări, erau dinainte calculate şi provocate. Cu toate acestea părea foarte natural… juca bine teatru. Fiind şi un tip inteligent, beneficiind de o şiretenie vulpească (probabil educaţia din cei 7 ani, l-a ajutat) reuşea uşor să păcălească.
Permalink
05.21.08
Posted in Succesul at 2:35 am by rast
Fiind şi modest din fire, dar şi “sărac cu duhu’”, având “puţine” planuri şi idei, după cum se vede şi din post-urile de pe blog, am mai adăugat una…
Evenimentele din 89 (ocolesc cuvântul: “revoluţie”) m-a găsit într-o stare jalnică, din punctul de vedere al unei fiinţe bipede, cu statut de om. Pe scurt situaţie era cam aşa: 20 de ani, obez (atinsesem 100 kile), fără priză la gagici, dar cu o dorinţă mare…, timid, cu o cultură generală “la pământ” (citisem doar cărţi poliţiste şi Jules Verne), cu o putere de exprimare aproape nulă (de timid ce eram, mă bâlbâiam şi nu-mi găseam cuvintele să mă exprim), etc.
Chiar din martie 90 am început un curs de yoga, pe care l-am abandont prin ianuarie 91 dar rămânând cu o puternică sete de cunoaştere şi o atracţie pentru filozofia orientală, cu un puternic accent de spiritualitate.
Am practicat singur diferite tehnici de prin cărţi, am avut acel accident de care am mai povestit (asemănător cu o moarte clinică) în urma căruia am dobândit o linişte interioară foarte puternică şi am început “să sap în mine” pentru a mă regăsi şi a mă cunoaşte. Urmând sintagma ”cunoaşte-te pe tine însuţi” am dat ascultare imboldurilor interioare, având o viaţă destul de activă şi bogată în experienţe şi evenimente aproape cotidiene.
Deveneam din ce în ce mai conştient de “prăpastia” care se sapă “de la sine”, între mine şi o persoană normală. Am început să cumpăr cărţi cu orientare spirituală pentru a vedea ce mi se întâmplă.
În acest mod am adunat încet, încet, câteva duzini de cărţi, unele dintre ele abia răsfoite.
Până în ianuarie 2008, un alt moment de cotitură în viaţă, începusem să mă gândesc la anii de pensie, gândindu-mă de pe acuma cum să-i fac mai acceptabili. “Ajutat” de nişte şuturi în partea dorsală de la persoane de la care nu mă aşteptam, încurajat de evoluţia IT şi de infrastructura Internet, am început o perioadă de căutări.
Familiarizat cu procesul de căutare, “bâjbâieli pe întuneric”, din perioada când mă căutam pe mine însumi, am început să-mi caut un echilibru exterior (pe cel interior l-am dobândit) astfel încât să pot ocoli (sau chiar neglija) persoanele care dau dovadă de lipsă de bun simţ, proastă creştere şi rea intenţie. Motiv pentru care am început “să dau din coate” pe Internet.
Chiar dacă sunt cam începător în “cele ale dat-ului din coate”, una din activităţile, sper eu stabile, este de a scrie articole de spiritualitate pe site-ul Empower.ro, cu o orientare clară de dezvoltare personală.
Deja am scris un articol, ce se poate citi pe site (Empower), la adresa de aici, unde se pot scrie şi comentarii.
Permalink
05.19.08
Posted in Succesul, Viata at 10:38 pm by rast
Scriu pe blog ceea ce-mi trece prin minte, nu am intenţia de a realiza un blog de informare sau de a scrie articole despre ideile ce le am. Scriu pe blog, mai mult pentru mine, pentru a-mi sedimenta eu, anumite idei. Motiv pentru care, multe idei apar în mai multe post-uri şi pot plictisi cititorii fideli, care văd/citesc aceeaşi idee în mai multe post-uri.
Pe mine mă ajută mult scrierea pe blog! Scriu ceva, îmi răscolesc diverse locaţii de memorie, fac noi conexiuni, găsesc faţete noi ale ideilor.
Acest lucru, de a scrie ideile, ar putea fi de ajutor pentru orice persoană care doreşte o dezvoltare personală proprie. Scrisul te face să-ţi sistematizezi ideile, să le dai noi valenţe/înţelesuri. Este greu să începi să scrii, să-ţi exprimi gândurile în propoziţii şi fraze coerente. Când eram încă prin anii de şcoală, am încercat să scriu ceva, îmi aduc aminte ce greu îmi era să compun ceva “de la mine”.
După evenimentele din 89 am început să “scormonesc” în latura subconştientului meu, în a-mi găsi adevăratele mele potenţialităţi (cele native, nu cele dobândite prin educaţie), iar prin 2000 am început să scriu articole în domeniul IT.
Mi-a fost mai uşor să mă exprim în scris. Scriind articolele, antrenamentul îşi spunea cuvântul, îmi găseam din ce în ce mai uşor cuvintele cu care să mă exprim.
Această preocupare a mea, de a scrie post-uri pe blog, deseori cu idei redundate, îmi întăreşte convingerea că limbajul articulat (incluzând cuvintele scrise) este mult prea sărac pentru a exprima adevăratele sensuri ale unor gânduri sau percepţii personale.
Permalink
Posted in Viata at 11:18 am by rast
Inocenţa singură devine ignoranţă. Inteligenţa singură se transformă în viclenie. Luate împreună, ele nu sunt nici ignoranţă, nici viclenie, ci pur şi simplu o receptivitate, o dschidere… o inimă capabilă să privească cu uimire chiar şi cel mai nesemnificativ lucru.
Iar omul care experimentează aceasta stare de uimire este, pentru mine, singura fiinţă cu adevarat religioasă. Prin intermediul acestei uimiri, el ajunge sî înţeleagă că existenţa nu este numai materie; este imposibil să fie astfel. Acest fapt nu reprezintă pentru el o simpla concluzie logică; nu este o banala credinţă, ci o experienţă autentică.
O experienţă atât de frumoasă şi de misterioasă… o experienţă inefabilă, care conţine o extraordinară inteligenţă… Existenţa nu este şireată. Existenţa este simplă, este inocentă. Prin urmare, dacă o fiinţă este capabilă să păstreze aceste două calităţi împreuna - inteligenţa şi inocenţa - nu mai are nevoie de nimic altceva.
Aceste două calităţi o vor conduce spre ţelul ultim - realizarea de sine.
“Inocenţa singură devine ignoranţă”… corect! Afirmaţie cu care sunt de acord. Într-un post anterior: “dorinţa de a redeveni inocent”, Osho spunea: “redescoperirea inocenţei, nepoluată de nici un fel de cunoaştere”, frază ce contravine ideilor exprimate de citatul din acest post. Semnalez prin antagonismul celor două citate un pericol la care se expune cel ce doar citeşte cuvintele exprimate şi le memorează, fără un efort prelabil de a înţelege adevărata lor semnificaţie.În acest sens era o mică povestire în cartea “Milarepa - marele yoghin tibetan”: un discipol se duce la un guru şi îi cere scripturi (fel de fel de texte). Guru nu era de acord cu ideea că învăţăturile se pot transmite pe calea scrisului şi nu a vrut iniţial să i le dea dar, la insistenţele discipolului, care dădea dovadă că este sincer în căutările sale, i le-a dat. Peste câtva timp gurul s-a îmbrăcat şi şi-a pus o mască de babă oloagă şi gheboasă, aflată în trecere pe lângă discipol. L-a văzut citind şi l-a întrebat:- Înţelegi cuvintele ce sunt scrise acolo?
- Da.
- Înţelegi propoziţiile scrise acolo?
- Da.
- Înţelegi sensul ideilor exprimate acolo?
- Nu.
Apreciem sinceritatea 
. Este o mare problemă. Multe texte se contrazic. Unele au doar aparenţa că se contrazic, încercând să exprime aceeaşi idee cu cuvinte diferite.
Împotriva ideii de a transmite “învăţături spirituale” prin scris a fost şi Gurdjieff. Împotriva acestei idei sunt şi eu . Limbajul uman: română, engleză, franceză, etc. (la chineză şi patagoneză nu mă pronunţ) este mult prea sărac să exprime anumite stări de spirit pe care le poate atinge omul, urmând o cale de dezvoltare personală regăsire a propriei sale fiinţe.
“Inteligenţa singură se transformă în viclenie”… prea exclusivistă determinarea. În comportamentul şi atitudinea cotidiană de viaţă a unui om inteligent se manifestă foarte pregnant educaţia, cu partea ei de morală, de care a avut parte în copilărie.
“Iar omul care experimentează aceasta stare de uimire este, pentru mine, singura fiinţă cu adevarat religioasă”… pentru mine, un om care a ajuns din nou la această stare de uimire, cum o defineşte Osho, este un om care şi-a găsit o motivaţie intrinsecă de a trăi şi dă vieţii sale un sens adevărat. Trebuie să fiu sincer şi să recunosc… “mă chinui” de 2-3 ani să re-descopăr această stare de uimire, de curiozitate. Nu reuşesc. Da! Mă interesează “manifestările naturale”, mă întreb deseori: de ce plouă, de ce clorofila este verde şi hemoglobina roşie şi ce legătură există între aceste două culori şi daltonism. Îmi aduc aminte de starea de curiozitate pe care o manifestam în copilărie, acum este doar o curiozitate, fără să implice stări psihice/emoţionale.
“dacă o fiinţă este capabilă să păstreze aceste două calităţi împreuna - inteligenţa şi inocenţa - nu mai are nevoie de nimic altceva”… Osho “s-a stins” prea repede… probabil ar fi menţionat, în loc de termenul inteligenţă, “inteligenţă emoţională”. Inteligenţa, aşa cum este ea definită de civilizaţia occidentală duce pe un drum invers, nu pe cel al “regăsirii de sine”.
Permalink
Posted in Viata at 4:26 am by rast
Probabil am mai spus şi pe blog, dar se vede din CV-ul meu, nu am avut niciodată un job la o firmă de programare, care face programe. Am lucrat la diverse firme/instituţii cu alte obiecte de activitate, dar am făcut programe.
Dilema despre care vreau să vorbesc nu este nouă, dar m-am poticnit din nou în ea. Ca programator, care nu lucrezi după nişte specificaţii impuse, ci ai deplina libertate de a crea facilităţi sau restricţii “cum te taie mintea”, ai două mari variante de a realiza programul:
- eşti
băiat programator finuţ şi laşi utilizatorului o mare libertate de a-şi seta el singur diferite configuraţii ale programului, funcţie de necesităţile lui personale sau ale firmei,
- impui restricţii mari şi atunci când utilizatorul vrea o adaptare a condiţiilor proprii trebuie să apeleze la tine.
Nu există “aşa-i bine” şi “aşa-i rău”, sunt avantaje şi dezavantaje pentru fiecare variantă.
În prima variantă, poţi “să-ţi aprinzi paie în cap”, utilizatorul greşeşte şi dă vina pe tine: că ai programat prost, că programul are probleme. E bine de adoptat această variantă când ai de-a face cu utilizatori foarte atenţi şi responsabili cu munca lor.
Dacă utilizatorul este cu atenţia spre ceas - să vină ora plecării acasă, distrat şi “dispus” să creadă că el nu greşeşte, este bine să-i impui multe restricţii.
A doua variantă îţi dă ţie, programator, mari bătăi de cap. De fiecare dată când are nevoie de o modificare, trebuie să intervii în program şi să adaptezi aplicaţia la noile cerinţe. Uneori aceste adaptări pot lua mult timp şi deci, împiedică, într-un fel, bunul mers al producţiei.
O soluţie “mai de mijloc” ar fi să faci programul foarte flexibil/setabil… şi să programezi un tool de administrare pe care să-l foloseşti.
Aşa am făcut programul “raportare” în Java, la job-ul curent, pe care-l intreţin şi dezvolt în continuare. Colegii mei care se deplasează la clienţii firmei şi instalează programul, ştiu de unde se setează diferiţii parametri care particularizează fiecare producător în parte, dar nu instruiesc şi pe operatorii staţiei cum să modifice aceste setări.
Permalink
05.18.08
Posted in Java at 10:55 pm by rast
Nu degeaba vechii egipteni se închinau zeului Ra (Soarele). Razele solare au influenţă complexă asupra omului, nu ne dau numai căldură, ci energii care încă nu pot fi explicate. Medicina, implicit ştiinţa actuală - recunoaşte doar unele dintre acestea: producerea vitaminei D în organismul uman, când este expus radiaţiei solare.
Este recunoscută influenţa vremii (soare sau timp noros), asupra psihicului oamenilor. Cei care manifestă o influenţă mai mare sunt numiţi meteo-sensibili. După părerea mea, toţi oamenii sunt influenţaţi de soare, într-o măsură mai mică sau mai mare. Unii oameni poate nu şi-au pus problema că starea lor psihică proastă: indispoziţie de moment, este dependentă de cerul noros şi de presiunea atmosferică crescută.
Am avut, vreo 3-4 săptămâni, parte de un cer noros, ploi dese şi lungi, motiv pentru care am intrat într-o pauză de idei. De câteva zile vremea este mai îngăduitoare cu noi… deja “mă bubuie” idei noi.
Ca urmare a unei colaborări part-time cu o firmă producătoare de construcţii metalice, realizând un program de Pregătire, Lansare şi Urmărire în Producţie; am rămas cu ample cunoştinţe din domeniul fabricaţiei de bunuri materiale.
Lăsând la o parte modulul de Aprovizionare (NIR-uri, gestionarea magaziilor, stocuri), rămân suficiente problematici de abordat, într-un program în care se urmăreşte stadiul producţiei. Într-un astfel de program, punctul de plecare este “reţeta“, după care se fabrică produsul. În baza reţetei se pot constitui liste de materiale necesare, avându-se în vedere comenzile interne deschise şi lansate în producţie.
Permalink
Posted in Succesul, Viata at 8:07 am by rast
Am mai surfat niţel pe blogosferă, să văd cu ce se mai confruntă oamenii şi să aflu eventuale noutăţi ce m-ar putea interesa şi ajuta în demersurile şi intenţiile mele, de a-mi conferi un echilibru exterior pe care să mă bazez. Am descoperit pe multe blog-uri ideea de frică de viitor. Chiar dacă admin-ul blog-ului nu se plăngea de astfel de sentimente, amintea şi descria destul de bine starea de frică de viitor.
Astfel de sentimente mi se par normale civilizaţiei şi societăţii în care trăim. Am căzut şi eu în păcatul de a privi lucrurile din punctul meu de vedere, comparând acest sentiment cu starea “de fapte” în care mă aflu’, în această primăvară a lui 2008. La o vârstă în care “mă ameninţă” schimbarea prefixului, la 4, ar trebui să-mi fac griji pentru viitor, văzând tendinţa excesivă de promovare a tineretului (studenţi şi chiar elevi), punându-se bază pe valorile tinereţii şi ne-luând în calcul experienţa acumulată de bătrâni cei mai în vârstă.
Nu-mi fac griji. Nu din cauză că aş avea o credinţă puternică în forţele divine, ci din cauză că îmi lipseşte frica de moarte. Citatul “Mărimea fricii noastre dovedeşte micimea credinţei noastre”, atribuit unui anonim, mi se pare lipsit de justificări, cel puţin pentru mine, o fire pragmatică.
Având încredere în unitatea lumii înconjurătoare şi în simţul interior care ştie să-ţi “deschidă o fereastră atunci când ţi s-a închis o uşă”, merg înainte debordând de mulţumire către forţele divine, că în sfârşit vremea a început să se încălzească, “gângania aia galbenă şi rotundă” denumită soare, ne-mei-fiind acoperită de nori.
Da, frica de viitor, generând îngrijorări pe diferite nivele ale stărilor psihice, poate crea stări de panică majoră, recunoscute de medicina actuală ca fiind boli: anxietate.
Am căutat pe Google să văd ce păreri mai sunt în legătură cu anxietatea şi am găsit chiar un site dedicat acestei stări psihice: anxietate.net, din care voi copia un mic fragment: “Dese ori aceste persoane au palmele umede şi transpiră frecvent.”
Pe acest site este descrisă această afecţiune mult mai riguros, de persoane specializate. După ce am citit unele fragmente m-am convins total, definiv şi categoric, de afirmaţia din titlu: frica de viitot (anxietatea) e un cancer, care demolează prezentul.
Permalink
Posted in Succesul, Viata at 4:19 am by rast
Acesta este marele secret al oricărei căi mistice: regăsirea stării de copil, redescoperirea inocenţei, nepoluată de nici un fel de cunoaştere, lipsa oricăror cunoştinte, păstrând în acelaşi timp conştiinţa realităţii înconjurătoare, starea de minunare în faţa misterului profund ce ne înconjoară, şi pe care nimic nu-l poate demistifica.
“regăsirea stării de copil, redescoperirea inocenţei”… despre starea de copil ne spune chiar şi Iisus în Biblie (Evanghelii). După părerea mea acea “stare de copil” nu se referă doar la ideea de inocenţă ci, în special, la starea mentală de a nu-ţi
face crea dorinţe în viitor ci de a lua viaţa ca un joc. A nu-ţi impune obiective/dorinţe în viaţă este o stare de moluscă, o viaţă trăită degeaba. Important este să-ţi coordonezi aceste obiective stabilite astfel încât atnci când apar rateuri, întârzieri sau alte piedici, să nu ai stări diz-confortante, de supărare sau nervi.Din dorinţe ne-împlinite apar mari probleme psihice la unii oameni. Nu numai stări de frustrare ci şi atitudini de “genii neînţelese” sau chiar depresii.”nepoluată de nici un fel de cunoaştere, lipsa oricăror cunoştinte”… aici am o părere diferită. Copiii manifestă, pe lângă starea de inocenţă şi minunare în faţa unor frumuseţi ale naturii, o curiozitate enormă faţă de multe aspecte ale vieţii. Începând cu anumite vârste, destul de fragede, conştiinţa lor este acaparată de ideea de
a cunoaşte, motiv pentru care pun întrebări foarte
incomede părinţilor: de ce plouă, de ce bate vântul, de ce soarele este galben, etc. Această stare, de a cunoaşte ceea ce este în jurul lor, este o stare naturală. Educaţia, însoţită de atitudinea şi ne-ştiinţa părinţilor, îi fac pe copii să uite aceste curiozităţi şi să-şi îndrepte atenţia spre lucruri mai materiale: haine, aparate motorizate sau electronice, etc. Ne naştem cu o puternică tendinţă de cunoaştere, de a înţelege fenomenele, nu doar de a memora explicaţii semidocte.
“starea de minunare în faţa misterului profund ce ne înconjoară, şi pe care nimic nu-l poate demistifica”… ne naştem cu instinctul de a ne explica fenomenele naturale. Muklte filozofii sau curente spirituale fac din cunoaştere, scopul vieţii. Dacă rămânem doar în stadiul de a ne minuna de misterul ce ne înconjoară riscăm să devenim fiinţe profund credule şi fraier-ibile de cine îşi pune în minte să profite de această atitudine.
Permalink
05.17.08
Posted in Succesul, Viata at 10:36 pm by rast
Expeienţele din copilărie îi urmăresc întreaga viaţă pe oamenii inteligenţi. Ei doresc să trăiască din nou aceeaşi inocenţă, aceaşi stare de minunare, aceaşi frumuseţe. Totul se reduce acum la un ecou îndepărtat, la un vis aproape ireal.
Şi totuşi, toate religiile au apărut ca urmare a acestor experienţe, a minunării, a adevărului trăit ca atare, a frumuseţii, a vieţii privite ca un dans minunat. Atunci când ascultă ciripitul păsărelelor, atunci când priveşti uluit culorile curcubeulul, atunci când miroase încântat parfumul florilor, copilul retraieşte în fiinţa sa o amintire profundă, aceea a paradisului pierdut.
Nu este deloc o coincidenţă faptul că toate religiile lumii prezintă - într-o formă metaforică sau alta - ideea că omul a trăit cândva într-un paradis, din care, dintr-un motiv sau altul, a fost expulzat. Parabolele diferă în funcţie de o religie sau alta, dar adevărul exprimat de ele este unul singur: toate aceste parabole sunt o cale poetică de a exprima faptul că orice om se naşte în paradis, după care îl pierde. Cei mai reduşi, cei mai puţin inteligenţi dintre oameni, uită cu desăvârşire de el.
În schimb, oamenii inteligenţi, sensibili, creativi, sunt bântuiţi în pemanenţă de amintirea paradisului în care au trăit cândva şi din care nu a mai rămas decât o amintire vagă, aproape neverosimilă. Aceşti oameni încep să caute paradisul pierdut.
Regăsirea paradisului este tot una cu regăsirea stării de copil. Evident, corpul fizic nu va mai fi acela al unui copil, dar conştiinţa poate să redevină la fel de pură ca şi aceea a unui copil. Acesta este marele secret al oricărei căi mistice: regăsirea stării de copil, redescoperirea inocenţei, nepoluată de nici un fel de cunoaştere, lipsa oricăror cunoştinte, păstrând în acelaşi timp conştiinţa realităţii înconjurătoare, starea de minunare în faţa misterului profund ce ne înconjoară, şi pe care nimic nu-l poate demistifica.
“Expeienţele din copilărie îi urmăresc întreaga viaţă pe oamenii inteligenţi”… nu cred că are importanţă nivelul de inteligenţă. Dimpotrivă chiar, oamenii inteligenţi ar trebui să-şi dea seama că timpul are o curgere ireversibilă şi nu mai pot fi copii, nici inocenţi.”Ei doresc să trăiască din nou aceeaşi inocenţă, aceaşi stare de minunare, aceaşi frumuseţe”… recunosc! Şi eu mă gândesc deseori la experienţele din copilărie, dar îmi aduc aminte (şi regret) de “cele ale burţii”
. Am copilărit la bunici, într-un sat “în care opreşte trenul”. Bunicului i-a plăcut să sădească pomi. Avea, în grădină, de toate: vişine, cireşe, prune, gutui, mere, pere, etc. Copaci, pe care nepotu’su, i-a escaladat, rând pe rând. Oi fi prost! Pe mine din copilărie mă urmăreşte obiceiul de a lua din copac fructele ce-mi plac ci nu din piaţă. Nu regret clipele de minunare şi nici de frumuseţe, regret copacii ăia din care cădeam uneori…”Atunci când ascultă ciripitul păsărelelor, atunci când priveşti uluit culorile curcubeulul, atunci când miroase încântat parfumul florilor, copilul retraieşte”… copiii de care vorbeşte Osho, sunt
vechii copii, care au prins vremuri mai puţin modernizate; actualii copii ştiu ce e “parfumul florilor” sau “culorile curcubeului”? Ei ştiu culorile site-ului X, sau “mireasma” SMS-ului!
“copilul retraieşte în fiinţa sa o amintire profundă, aceea a paradisului pierdut”… ştiu copiii de azi ce e ăla “paradis pierdut”? O spun din punctul meu de vedere… ştiu copiii senzaţia fructului luat din copac şi halit cu poftă? A fructelor necoapte, dar mâncate cu poftă?
“omul a trăit cândva într-un paradis, din care, dintr-un motiv sau altul, a fost expulzat”… nu cred că l-a expulzat cineva, e emigrat singur. S-a închis între patru pereţi de beton cu satisfacţia că are buda în casă şi nu trebuie să mai iasă noaptea afară. Pentru valori de confort (lene) minimale omul a uitat de naturaleţe, de parfumul florilor, etc. Nu pot fi coerent :), mă apucă dracii când mă gândesc la copilărie, la stratul de mazăre pe care-l punea bunica şi eu “îl devastam” înainte de a se coace… sau de straturile cu varză, din care “furam” căte una şi o duceam în fundul grădinii şi o haleam, foaie cu foaie. Mulţi ar spune că era ne igienic, fără să spăl fructele sau varza… unu la mână: la bunici, la ţară, nu era atâta praf… doi la mână: nu am fost niciodată infectat.
“toate aceste parabole sunt o cale poetică de a exprima faptul că orice om se naşte în paradis, după care îl pierde”… prin educaţie omul pierde valorile naturale, cele cu care s-a născut. Este educat să creadă în “ţoale festive”, creme ce fac tenul fin, tricouri “bengoase” pe care este o emblemă a firmei Z, mâncare la pungă de plastic fără praf şi cu o duzină de e-uri, etc.
Apropo! Oare ce-i mai periculos? praful sau e-urile. N-am auzit de cancer din cauza prafului!
“Aceşti oameni încep să caute paradisul pierdut”… nu-l caută, îl regretă doar. Am citit pe multe liste de discuţii… sunt oameni care îşi aduc aminte de “parfumul” copilăriei şi regretă acele clipe, dar tot la asortarea culorii pantofilor cu cea a maşinii se gândesc mai mult. Iar acţiunile lor se îndreaptă spre bani, termopane şi “ţoale” de ultimă modă. Ei cred, probabil, că o să vină nu-ş ce divinitate să îi ducă înapoi în paradis-ul sperat de fiecare. Nu fac nimic pentru a le fi mai bine, dar fac multe pentru a încerca să fie apreciaţi şi invidiaţi de alţii…
“dar conştiinţa poate să redevină la fel de pură ca şi aceea a unui copil”… frumos spus, încântător chiar, dar teorie curată! Dacă devii cu o conştiinţă de copil, sincer, fără să minţi şi să crezi în minciunile celor din jur… ceilalţi “îţi vor mânca din farfurie”. Nu am încercat să redevin copil, dar am încercat să fiu sincer şi să explic oamenilor problemele ce apar. Ştiu părerea majorităţii despre astfel de comportament!
Permalink
Posted in Inteligenţă emoţională at 4:48 am by rast
Lipsa de comunicare are două mari componente:
- comunicarea cu tine însuţi - adică ascultarea simţului interior şi ralierea valorilor personale, inclusiv a acţiunilor cotidiene, la ceea ce simţi - inteligenţa emoţională
- comunicarea cu ceilelţi - care tot pe baza simţului interior ar trebui făcută
Lipsa de comunicare (în principal a primei componente) duce la dezechilibre foarte mari. În ultimul timp, a luat naştere “un curent la modă“, denumit emo, ai căror adepţi recurg la soluţia extremă, de a se sinucide.
Adepţii acestui curent nu şi-au găsit un echilibru interior, s-au îndepărtat din ce în ce mai mult de ei înşişi, căutând aprecierea celor din jur. O apreciere deseori nefondată, ne fiind bazată pe nişte acţiuni concrete pozitive, pentru care să poată cere apreciere şi respect. Ei doar vor, crezând în mintea lor că şi merită. Pentru a ieşi în evidenţă apelează la o îmbrăcăminte stridentă, cu un look “şoking”, crezând că impresionează.
Nu sunt conştienţi că o astfel de comportare măreşte prăpastia între ei şi ceilalţi oameni, care deja îi consideră aberanţi şi le produc, nu impresii pozitive, ci dezgust.
Apariţia acestui curenr de extremişti mă duce cu gândul la afirmaţia lui Eckhart Tolle, din cartea sa “Un nou pământ”, că: preocupările spirituale vor trebui să devină, pentru fiecare locuitor al Terrei, o necesitate şi nu o opţiune, cum au fost până în prezent.
În trecutul apropiat, comunicarea cu ceilalţi suplinea, pentru scurt timp, comunicarea cu propriul sine. În prezent, acel refugiu temporar, dat de “cârpeala” comunicării cu cei din jur, este din ce în ce mai fragil. Lumea preferă să se retragă în spatele unui ecran TV şi să urmărească emisiuni în care nu trebuie să depună eforturi de comunicare. Tac şi ascultă… baliverne.
Practicarea unor tehnici de ascultare a simţului interior, modalităţi de reluare a legăturii (comunicării) cu tine însuţi, reprezintă soluţia pe termen lung. Ea ar trebui practicată nu numai de cei care au deja probleme grave de comportament deviant, ci de toţi cei care sunt conştienţi că alocând o parte din timp unor astfel de obiceiuri, îşi îmbunătăţesc condiţiile proprii de viaţă.
Permalink
Next entries » · « Previous entries
