Archive for January, 2008
01.26.08
Posted in Vorbe virusate at 4:10 pm by rast
Scopul clubului de socializare de care vorbeam, este combaterea depresiei, aşa cum spunea şi Goleman, aici, prin programe plăcute care să distragă atenţia. La rubrica programe plăcute, propun secţiunea “bancuri, poante, calambururi” şi… fiind iniţiator mă declar şef al acestei secţiuni. Nu de alta, dar mi s-a umplut sacul cu bancuri şi se varsă! Abia-l mai pot lega la gură (şi pe el, da şi pe mine. Pe mine tre’ să mă legaţi la tastatură).
Am mai găsit un articol, aici (vedeţi chiar ultimul paragraf), despre considerarea depresiei ca fiind boala secolului XXI.
Nu am probleme de genul ăsta da, citind cartea lui Goleman, mi-am dat seama ce nasol e să ai stări d’astea. Haideţi să combatem din faşă astfel de probleme. Tinerii/adolescenţii, luaţi de vâltoarea intrării la facultate şi de căutarea unui job, poate nici nu-şi dau seama cum cad în mrejele unor stări depresive. Cu trecerea timpului, starea se poate înrăutăţi dar, deja poate fi prea târziu, pentru a o trata doar cu distragerea atenţiei şi programe păcute.
Aceste întâlniri pot fi iniţiatoare deinter- relaţii umane pentru diferite joburi. Unii îşi pot rezolva problema jobului. Aflăm noi oportunităţi… ce să-mi răcesc gura de pomană înroşesc tastatura de bătut în clape, lista de posibilităţi este limitată doar de imaginaţia noastră (destul de bogată la subsemnatul).
Permalink
Posted in Vorbe virusate at 11:29 am by rast
Ridic o problemă! La care vă rog să commentaţi cu părerea voastră sinceră!
Ce părere aveţi despre înfiinţarea în Iaşi a unui club de socializare? Unde să se întâlnească oamenii care vor să aibă modalităţi de cunoaştere a altor persoane cu preocupări comune. Să se schimbe idei, comentarii, păreri; să se împărtăşescă proiecte; să se găsească noi colaboratori, etc.
Nu să fie nişte întâlniri sporadice, cum ar fi de exemplu blog meet-urile, la o dată aleatorie, într-un loc aleator (eventual cu preţuri astronomice 
).
Să fie un loc bine precizat: de exemplu o garsonieră, undeva, într-un cartier. Să fie întâlniri cât mai dese, la care să participe fiecare când poate, cât poate şi de câte ori poate. Mă gândesc, dacă nu la întâlniri zilnice, cel puţin de 3 sau 4 ori pe săptămână (de exemplu: în fiecare zi cu soţ a lunii: 2, 4, 6, 8… martie).
Un loc special amenajat! Cu o masă rotundă, scaune suficiente, filru de cafea, un frigider pentru sucuri (problema consumării alcoolului o dezbatem la o proximă întâlnire).
Nu fabulez! Nu visez! Atâta vreme cât am deschis post-ulşsta pe blog am ceva planuri în cap. Sincer să fiu am deja 3 posibile soluţii. Dacă lumea este amatoare de aşa ceva “go to work” şi încep să fac demersuri pentru a obţine locaţia.
Permalink
Posted in Vorbe virusate at 10:22 am by rast
De când mă gândesc la poiectul meu cu programul de regim, îmi dau seama de un mare neadevăr al societăţii noastre. Noi oamenii, ne categorisim în profesii: X este inginer, Y ste contabil, Z - medic. O altă supra-categorisire este făcută în două mari categorii:
- medici
- ceilalţi oameni
Problema este că noi, celalţi oameni, avem pretenţia de la medici să ne facă sănătoşi atunci când ne îmbolnăvim. Avem pretenţia să ştie ce diagnostic să ne pună, să ştie ce avem, să ştie cum să ne trateze şi să ne facă bine. Nu vreau să iau apărarea medicilor dar, în cele câteva zile de internare am văzut şi altă faţă a medaliei. Pacienţii sunt inconştienţi, spun medicilor tot felul de bazaconii despre simptomele ce le au. Unii chiat trişează tratamentul. Aveam 2 colegi de salon care în fiecare zi mergeau la chioşc şi-şi suplimentau dieta cu fel de fel de bunătăţi. Biscuiţi, cozonac, iaurt, etc. Toate astea au glucide. Doctorul îţi prescrie la masă un tratament cu o cantitate degluci de 200, 250 sau 300 şi funcţie de această cantitate de glucide o anumită cantitate de insulină. Dacă tu mănânci ca porcu nesătulu’ Haplea, încă juma de cozonac (cel puţin 50 glucide), de ce drak te miri că-ţi iese glicemia mare? Stă doctoru’ şi se cruceşte şi nu ştie ce se întâmplă în organismul tău. Măcar spunei deschis, în faţă: am mai mîncat nişte glucide în plus. Să ştie şi el medicu’ de unde vine problema, să nu-şi închipui că el a greşi tratamentul, că nu a corelat bine glucidele cu insulina.
Un alt caz întâlnit. Un tip, imbecil total, definitiv şi categoric, după părerea mea, bolnav de mai mulţi ani de zile, nu ştia că orice tip de carne nu are ABSOLUT deloc glucide. Îl întreabă pe doctor:
- Un bolnav de diabet are voie să mănânce carne - nu vedea prostălău’ chioru’ că în fiecare zi, cel puţin la o masă se dădea carne.
- Un bolnav de diabet poate să mănânce câtă carne vrea el - răspunde medicul.
- Cum dom’ doctor? Şi carne grasă - ce treabă are grăsimea cu glucidele.
- Da! Orice fel de carne. Poate să mănânce şi un brontozaur întreg, nu este nici o problemă!
- Nu cred. Carnea grasă nu e bună!
Medicul l-a lăsat în apele aerele lui - gagiu’ era/este dus cu zmeul - şi departe ajunsese… cu zmeul lui cu tot.
Adică: îţi spune doctoru’ că ai voie să haleşti un brontozaur (tone de carne) , îţi spune de vreo 3-4 ori… şi tu îl contrazici, nu-l crezi. Măcar dacă, zmeiatul ăla, ar fi fost nou descoperit cu diabet, dar avea de câţiva ani şi nu s-a documentat deloc. E prea dură faza. Cum poate trata un medic un astfel de specimen uman, care nici măcar nu crede ce îi spune.
După internarea asta nu mai dau vina exclusiv pe sistemul medical că este prost şi nu vindecă oamenii. O parte din vină o au şi pacienţii noi toţi ceilalţi oameni. Trebuie să ştim câte ceva despre organismul nostru. Trebuie să colaborăm cu medicul pentru a ne vindeca. Trebuie să respectăm, într-o oarecare măsură, prescripţiile medicale date de medicul curant. Multe tebuie… inclusiv un site cu documentţie despre orgaismul uman, bine pus la punct, scris pe un limbaj accesibil omului de rând - nu pe un limbaj academic - şi bine structurat/modularizat.
Poate ăsta o fi destinul meu???
Permalink
Posted in Vorbe virusate at 9:50 am by rast
În acest colţ de univers Iaşi, în această clădire spre care mi se îndreaptă paşii atunci când spun “mă duc acasă”, cât privesc roată-mprejur nu mai văd picior de modestie. M-a părăsit modestia! Şi-a luat toate bagajele cu ea. În locul ei vrea să se instaleze orgoliul. Mă bat şi cu ăsta de-mi iese părul prin căciulă fes.
Am aflat chiar azi, de aici, că Paulo Coelho îşi promovează cărţile prin Internet. Şi eu am început aşa ceva, dar nu numai promovare şi gratuitate, ci vânzare - chiar şi la un preţ modic de 1RON, tot vânzare rămâne.
Coelho se pare că a avut mare succes. Să vedem ce brânză iese din ideea proiectul meu, de a ocoli editurile şi întregul proces de punere în vânzare a unei cărţi. Ştiu de la editura Ascendent, care a publicat “Vocea Interioară”, care sunt problemele ce le întâmpină o editură în procesul de vânzare a cârţilor. Vânzarea nu se face direct, ci prin intermediari, numiţi “difuzori de carte”. Editura editează carte, o tipăreşte la o tipografie şi apoi trebuie să facă un contract cu diferiţi distribuitori/difuzori de carte care, la rândul lor, au contracte deja stabilite cu diferite librării. Una dintre probleme: chiar dacă cartea are vandabilitate (se vând multe exemplare pe lună, în diferite oraşe/localităţi) distribuitorii amână plata către editură. Duce editura cu vorba: ba că nu au încasat banii, ba că luna asta nu au fost vânzări, ba că le convine să facă plata odată la 2 luni, că tot aşa procedează şi cu librăriile. Sunt tot felul de găinării.
Prefer procedeul “Eu centrez, eu dau cu capul!”. Vând cartea prin Internet, în format PDF, nu tu cheltuieli cu tipografia (nu mai vorbesc de partea de ecologie: salvez, dacă nu copaci, cel puţin 4-5 rămurele), nu tu bătăi de cap cu distribuitorii, fără blocaje de bani, fără exemplare pierdute: murdărite, rupte, ingălbenite de trecerea anilor, etc.
Coelho! Văd că pe tine te-au ajutat Forţele Pozitive ale Universului. Pune şi pentru mine o vorbă bună!
Permalink
Posted in regim diabet at 7:57 am by rast
Programarea nu este pentru mine o muncă, este un hobby. Când stau în faţa minitorului apăsând pe tastele care mi se încâlcesc prin faţa ochilor, îmi vine foarte uşor. Suport cu uşurinţă poziţia verticală, stoarcerea neuronilor şi concentrarea atenţiei la ceea ce transmite tastatura, calculatorului şi la ceea ce apare, ca rezultat, pe monitor.
De vreo două zile, am ajuns din nou la acea activitate care implică tot tastatura, şoarecu’ şi monitorul, dar care se numeşte tehnoredactare. Adică copii anumite texte de pe hârtie în calculator. Eu copii acel tabel cu principiile nutritive. Mă enervează activitatea de-mi vine să zvârl cu mouse-le după ceva, dar n-am după ce/cine. N-am pisici prin casă. Şi nici nu o să-mi cumpăr vreuna. Păstrez mouse-le şi mă descarc nervos altfel: îmi şoptesc în barbă (cu ciudă şi supărare pe mine: de ce m-am antrenat într-un astfel de proiect??? Să-mi fac bube pe creier ) . Aşa că, trag aer în piept şi-mi promit măcar o recompensă. Voi vinde acel tabel în format electronic, un fişier .PDF, la o sumă modică de 1RON. Să am măcar conştiinţa împăcată că nu-mi strivesc neuronii de pomană.
Gratis, gratis, dar să coste ceva bani frate! Tabelul va fi accesibil din pagina web. Se va putea consulta gratuit. Cine vrea poate să facă print la pagina web cu tabelul. E gratis. Fişierul PDF, care-l ve-ţp putea citi de pe calculatorul dvs., şi care şi el, va putea fi print-at, va costa 1RON. Probabil, fiecare fişier va avea şi o dedicaţie specială, pentru cel care comandă fişierul.
Cărţile, chiar şi paginile de pe Internet care prezintă tabele cu principiile nutritive, sunt create, la bază, cu mult timp în urmă. Câţiva ani. Nu conţin anumite alimente care au intrat pe piaţă de un număr mai mic de ani. De exemplu, eu beau mai multe plicuri pe zi de ness 3 în 1. Un plic are 12.5 glucide, Scrie pe plic, în nici un tabel nu am găsit. Invit orice cititor al acestor pagini, şi căruia îi pasă despre el şi aproapele lui, să-mi spună ce aliment mai nou intrat pe piaţă consumă şi, dacă este posibil, numărul de glucide. Dacă nu, o să încerc să mă interesez de prin alte părţi. Vă rog, pe voi, cititorii, să-mi spuneţi măcar ceea ce alimente noi mâncaţi.
Un alt exemplu sunt nişte Chips-uri. Am găsit pe ambalaj că au 51 glucide la 100 grame. Nici Chips-urile nu sunt prin tabele.
Tabelul este bine să fie cât mai complet pentru că va fi folosit în programul de regim pe care îl voi face. Utilizatorul va introduce ceea ce mâncat şi cantitatea, iar programul va calcula singur, pe baza tabelului, numărul de glucide şi de calorii îngurgitate.
Permalink
Posted in regim diabet at 2:14 am by rast
Vă voi povesti păţania mea cu glicemia din ziua de azi sa vedeti ca vorbele ce le-am spus in comentariul de aici se bazeaza pe fapte concrete.
La iesirea din spital mi s-a recomandat un regim de 250 glucide pe zi şi o formula de insulina: 10-8-8-20. În spital, o săptămână, cu 250 glucide m-am îngrăşat, cureau de la pantaloni e martora. Mi-am adaptat regimul, de bună voie şi nesilit de nimeni, la 200 glucide şi trei prize de insulina. În primele zile de stat acasă am injectat în stratul meu subcutanat al pielii insulina: 10-8-20. Nu vă mai povestesc amănunţit ce s-a întâmplat până astazi; pe scurt: am făcut vreo 4-5 hipoglicemii şi am început să scad unitaţile de insulină.
Ieri am făcut/injectat: 6-6-12.
Dimineaţă la 7:05 mi-am luat o glicemie, simţeam un uşor tremurat al mşchilor. Aveam 109. Glicemie farte buna pentru un om normal, dar eu făcusem de cu seară insulină. Insulina injectată nu mai este sub controlul organismului, ea îşi face efectul hipoglicemiant indiferent de mecanismul de reglare al organismului. Am halit automat un măr. La ora 8:00 mi-am făcut 4 unităţi de insulină, am mâncat 60 de glucide şi m-am dus până în oraş. Nu mai am teste de glicemie. Am plătit 89RON şi acum am 50 de teste. Ajuns acasă am început să citesc un pliant luat de la farmacia de unde am luat testele. Iar mă ia cu tremurat. Fac un test! La ora 10:05. Îmi iese 94, iar pericol de hipo. Halesc rapid o banană, în 2 minute am sfârtecat-o. La 10:25 îmi mai fac un test, să văd dacă banana şi-a făcut efectul:129. BINGO! M-am scos din hipo! Mi-a trecut şi tremuratul.
Deci, am pornit de la 10-8-20, am halit raţional: 3 mese pe zi + 2 gustări intermediare + 0.5-1.0 litri de ceai pe zi. Am ajund la 6-6-10. Şi drumul nu s-a oprit!
Mă bat cu diabetu’, precum dacii cu romanii! Eu eu ori el. Da’ tăticu’ Dumnezeu e de partea mea, zice babele din cartier.
Permalink
01.25.08
Posted in regim diabet at 5:15 am by rast
Sunt un tip pragmatic. Am început să cred despre această trăsătură de caracter că este un defect, nu o calitate. La fiecare pas (înafară de paşii făcuţi în spate, ca racul ), îmi pun problema dacă este util ceea ce fac. Sunt drastic în răspunsuri. La marea majoritate a lucrurilor spun nu. Se pare că am o părere puţin extremă despre utilitate.
Aşa se întâmplă şi cu programul de alimentaţie. Nu ştiu să existe aşa ceva pe piaţă. Mă întreb despre utilitatea lui, cât de: cu potenţe de servicii pentru alţii să-l fac. Azi dimineaţă, un coleg de servici “m-a dezumflat” puţin. Ideea lui era că oamenii nu vor folosi aşa ceva, că este mult mai simplu şi uşor sş facă cu pix-ul pe hârtie aşa ceva.
Este o părere. Am scris un mesaj pe un forum, aici, am primit un răspuns ceva mai încurajator.
Cele de mai sus sunt lucruri raţionale, gândite din perspectiva unei experienţe de viaţă şi văzând care sunt preocupările membrilor societăţii actuale. Când încerc “să simt” răspunsul la întrebarea utilităţii, simt ceva de genul:
ce te f??? grija de alţii, dacă vor utiliza programul sau nu! Rezolvă-ţi problema. Fă programul să-ţi fie ţie util. Eu, : no comment! Voi?
Permalink
Posted in Independenţă financiară at 3:35 am by rast
Deci, încep pentru a lupta pentru independenţă financiară.
Am tot scris pe blog-ul ăsta despre dezvoltare personală, despre ideile de succes ale lui Anthony Robbins. Am citit şi cartea lui, şi cartea lui Goleman, despre inteligenţa emoţională. Iată-mă-s pus în situaţia de a pune în practică groaza de informaţii înmagazinată în locaţiile accesibile ale memoriei mele. Mă voi folosi de inteligenţa emoţională, pe acest drum, pe care încep să-l parcurg, al independenţei financiare.
Nu scriu aceste lucruri pe blog, pentru a mă lăuda. Eu consider toată chestia asta un joc. Abordez problema cu zâmbetul pe buze, fără încrâncenarea specifică, pentru a avea un psihic detaşat, care să poată recepţiona şi interpreta corect, mesajele emoţionale primite.
Voi scrie TOTUL pe blog, toată ascensiunea sau, de ce nu… deja falimentul acţiunii J. Dacă va fi o reuşită, blogul va rămâne un exemplu şi un ghid practic de cum se pot simţi mesajele emoţionale pentru a-ţi atinge scopul sau scopurile propuse.. Toate se leagă! Voi folosi şi principii alimentare, vegetariene sau nu, pentru a obţine energia fizică şi psihică necesară. Ca un prim pas, simt că trebuie să fac tot ce-mi stă în putere. Nu să aleg o idee şi să mă bazez doar pe ea.
Cea mai uşoară şi mai scurtă modalitate de a încerca să câştig ceva bani iniţial, este să vând cărţi în format electronic. Am scris o carte, în februarie expiră contractul de „drept de autor” cu editura care a tipărit ediţia I a cărţii. Asta îmi dă impulsul de a vinde pe Internet, cartea în format *.pdf. Voi scrie o pagină despre vânzarea cărţilor. Vor fi mai multe. Deocamdată două.
1. Cartea „Vocea interioară – un alt mod de a trăi”
2. Lista care conţine componenţa principalelor alimente, pe care sper s-o termin de introdus săptămâna viitoare.
Permalink
Posted in Vorbe virusate at 1:32 am by rast
Când am fost internat la spital, un tip din salon cu mine, m-a întrebat de ce nu mă pensionez pe caz de boală. Beton faza! Oricum, statul român îmi oferă această posibilitate. Dacă aş fi un pomanagiu aş putea face nişte demersuri şi să ies la pensie. Numai cănd mă gândesc, şi mă apucă râsul. Cum spuneam aici, să adopt un traseu de margine, să adopt un regim de diabet şi să m[ plictisesc prin casă: să ies cu alţi pensionari şi să joc table în parc. OAMENI BUNI! Public poza mea aici, pe blog, şi dacă mă vedeţi vreodată, pe o bancă în parc, jucând table, înseamnă că m-am dilit rău de tot: împuşcaţi-mă! Da’ faceţi o treabă serioasă, luaţi o carabină şi trageţi vreo 10-15 gloanţe. Nu vă zgârciţi! Omorâţi-mă definitiv, aţi văzut, din post-ul anterior că mă descurc şi mai fac rost de-o viaţă. Dar o viaţă de asta cu table în parc, mi-ar fi greu să trăiesc. Mai bine mort.
Şi dacă tot trăiesc în continuare mi-am pus multe în gând. În primul rând să-mi schimb modul de viaţă. Beleaua mare este cu haleala cea de toate zilele. La un servici de 8 ore pe zi, ar trebui să iau o masă la servici şi să fac, tot la servici, o priză/injecţie de insulină. Am întors chestia pe toate feţele. Am găsit o faţă interesantă. Să cer la servici o jumate de normă şi diferenţa de salar să o suport, lucrând de acasă, part-time. Un fel de freelancer. Sunt în teste pentru un job de freelancer. Ţineţi-mi pumnii!
Oricum pumnii dvs. Nu vor ajuta prea mult , important este să fac eu faţă. Apropo de oportunităţi.
Am fost aseară la întâlnirea blog-ărilor din Iaşi. Lume faină, tineret entuziasmat, proiecte diverse. BINGO! Alte oportunităţi. Am cunoscut oameni noi. Am povestit despre planul meu cu regimul alimentar. Am mai găsit câteva persoane interesate să mă susţină.
A fost fain!
Oameni care trăiesc, care nu respiră şi consumă oxigenu’ planetei de pomană, ca individu’ din spital care mă punea să ies la pensie.
Permalink
Posted in Vorbe virusate at 1:16 am by rast
Am ajuns la concluzia că sunt un gammer înrăit. Toată ziua, 24 de ore/zi, 365 de zile/an joc jocul numit viaţă. E interesant! Te loveşti mereu, uneori prea des chiar, de fel de fel de situaţii noi, oportunităţi, accidente, relaţionări cu alţi gammeri. Condiţia de bază a jocului este să nu te opreşti! Poţi avea scurte perioade de relache, faci o pauză, tragi aer în piept, câştigi ceva energie şi mergi mai departe.
Sunt şi gammeri care renunţă! Trag pe dreapta. În dreapta este o clădire frumoasă, numită în limbaj tradiţional mioritic: biserică sau mănăstire. Aici gammeri aprind lumânări şi se roagă la diverse alte entităţi să-i ajute să iasă de pe dreapta şi să continuie jocul pe marginea lui. Da! Jocul are şi o margine, aşa cum sunt străzile cu trotuarele lor. Se poate juca şi pe trotuare/margine, dar jocul nu mai este aşa de palpitant, devine foarte monoton. Cam aceleaşi situaţiii, lipsă de provocări, ce mai: plictiseală. Dar unii, totuşi, preferă să joace pe aici. Le este mai comod. Cănd joci prin mijlocul terenului de joc, jocul este mult mai vioi, provocări la tot pasul, situaţii noi ce nu se aseamănă unele cu altele.
Am jucat câţiva ani, prin mijlocul terenului. Puţin obosit, am optat, în ultimii 3-4 ani un traseu mai de pe margine. Chiar dacă jocul, în această perioadă, a fost pentru mine mai lejer, fără provocări şi situaţii noi, nu am „lâncezit” de pomană. Am studiat din nou regulile jocului, documentaţia. Când am început jocul, eram prea tânăr pentru a putea studia singur documentaţia. M-am luat după alţi gammeri şi am adoptat regulile lor. Acum, după ce am citit singur, documentaţia originală, îmi dau seama că mulţi gammeri au interpretat greşit multe reguli descrise acolo. Prima carte a documentaţiei se numeşte Biblia.
O anumită categorie de gammeri, numită preoţi, au scos, pe baza primei cărţi, nişte documente auxiliare, în care dau nişte interpretări mai personale asupra regulilor descrise în Biblie. Nu toate interpretările sunt corecte, unele au un grad de subiectivism prea mare.
Oricât de multă documentaţie ai citi, de prea mare folos nu îţi este. Adevăratele reguli se învaţă jucând. Cu cât joci mai spre centru cu atât jocul este mai alert, mai plin de provocări şi situaţii noi. Pentru mulţi gammeri, devine prea repede obositor, şi se duc spre margine.
În cazuri extreme, jocul are mai multe vieţi! Vieţile astea sunt greu de câştigat. Când începi jocul ţi se dă o viaţă. Dacă nu eşti atent pe ce traseu mergi, după 2-3 provăcări ţi se poate întâmla ceva şi pierzi viaţa. Programatorii jocului, sau chiar Project Managerul lui, au fost indulgenţi cu jucătorii. Unii, după ce-şi pierd viaţa, pot continua alte nivele, pe un traseu de margine. Nivele alea, de pe margine, sunt mult mai… plictisitoare, mai anoste. Unii preferă să joace pe acolo. Unii nici nu ştiu cum este să joci pe un traseu de prin mijloc, un traseu de ăla plin de provocări şi oportunităţi. Da! Este mai greu un astfel de traseu! Trebuie să stai aproape tot timpul cu atenţia încordată să nu te izbească din plin o situaţie din care să nu mai poţi ieşi. În anumite situaţii, poţi pierde viaţa. Aia ce ţi se dă la începutul jocului. Dacă alegi bine anumite trasee, câştigi din ce în ce mai multă energie şi la un moment dat ţi se mai dă o viaţă. Deja sunt la a treia viaţă. Pe a doua am pierdut-o recent, dar aveam suficientă energie să mi se mai dea o viaţa. Am obţinut-o! Dar mi-a scăzut energia! Urmează o periaoadă de acumulare de energie. Oricum, drumul a început să devină mai uşor, am acumukat şi experienţă din nivelele anterioare. Partea mai grea este că nu ştiu încă, pe ce nivel am ajuns, şi câte nivele mai am de parcurs. Prin documentaţii nu am găsit nimic despre existenţa unui nivel final. Am găsit nişte păreri ale unor gammeri, dar nimic concludent.
Oricum, în această, a treia viată, sunt hotărît să parcurg cât mai multe nivele. Sunt curios ce a mai putut concepe creatorul jocului. Ce noi situaţii a mai pus în faţa noastră, a gammerilor înrăiţi. Dipă cum am mai spus unii abandonează după prima viaţă, nu mai au nici energie.
Permalink
Next entries » · « Previous entries
