Скачать программки на комп Карта сайта Samsung gt s3600 скачать игры Карта сайта Скачать дрожь земли 3 Карта сайта Tekken 6 скачать бесплатно торрент Карта сайта Катя чили скачать бесплатно Карта сайта Vkracker 5 скачать Карта сайта Скачать cell Карта сайта Скачать порно сестер Карта сайта Скачать суперзвезда Карта сайта Саруханов зачем вернулась ты скачать Карта сайта Ла2 скачать бесплатно Карта сайта Acdsee keygen скачать Карта сайта

Archive for October, 2007

10.27.07

Eugen Ionescu – testament

Posted in Ce au spus... at 7:33 pm by rast

TESTAMENT

Mesajele nu au nici un efect asupra mea. În acest moment mi-e totuşi atât de rău încât îmi este greu să scriu. Nici ideile nu-mi vin când durerea este atât de violentă. Este aproape ora 5, va veni noaptea, noaptea pe care o detest dar care îmi aduce totuşi, câteodată, un somn atât de plăcut. Mi se joacă piesele cam peste tot în lume şi cred că aceia care se duc să le vadă râd sau plâng, fără a simţi dureri prea violente. Ştiu că se va sfârşi curând, dar, cum am spus-o de curând, fiecare zi este un câştig.

Mi-e greu să continui, din pricina acestui vid existenţial

Câteodată vin să mă vadă prietenii, câţiva prieteni devotaţi. Îmi face mare plăcere să-i văd, dar după o oră obosesc. Oare ce altceva făceam, mai bine, înainte? Cred că mi-am pierdut timpul şi că am alergat în van. Îmi simt mintea goală şi mi-e greu să continui, nu din cauza durerilor ci a acestui vid existenţial de care e plină lumea, dacă pot spune că lumea este plină de vid. Ca de obicei, mă gândesc că poate voi muri în această seară sau, să nădăjduim, mâine ori poimâine. Sau, chiar, cine ştie cât timp mai târziu. Când nu mă gândesc la tot ce poate fi mai rău, mă plictisesc. Câteodată mă gândesc că mă gândesc, mă gândesc că mă rog. Cine ştie, poate că va fi totuşi ceva, va fi ceva. Poate că după va fi bucuria. Care este forma lui Dumnezeu? Cred că forma lui Dumnezeu este ovală…

Am fost ajutat de mulţi oameni cărora le datorez recunoştinţă

Am fost ajutat în carieră – carieră, cum se spune – de un mare număr de oameni cărora le datorez recunoştinţă.
A fost, mai întâi mama, care m-a crescut, care era de-o incredibilă tandreţe şi plină de umor în ciuda faptului că unul dintre copii îi murise la o vârstă fragedă şi că fusese abandonată – după cum am povestit adesea – de soţul ei ce a lăsat-o singură în marele Paris. Dar pe parcursul vieţii, mai ales soţia mea, Rodica, şi fiica mea, Marie-France, au constituit pentru mine cel mai mare ajutor. Fără ele, este limpede că n-aş fi făcut nimic, n-aş fi scris nimic. Le datorez şi le dedic întreaga mea operă. Apoi, mai târziu, au fost toţi profesorii mei de la liceul din Bucureşti.
Datorez mult şi unui escroc, Kerz, care s-a declarat falit în ziua ultimei reprezentaţii cu Rinocerii la New York, ceea ce lui I-a adus, în 1940, suma de 10.000 de dolari, dar şi mie mi-a adus renumele în Statele Unite. El m-a ajutat fără să vrea. Au fost, apoi cronicile literare engleze şi franceze. În plus aceste cronici au ridicat împotrivă pe criticii de stânga care crezuseră la început că eu însumi sunt de stânga aşa după cum ceilalţi mă credeau de dreapta. Apoi, încă o dată soţia mea, mereu soţia mea, care m-a obligat să-mi trec examenul de licenţă. Şi mi-a făcut bine, dorind să mă distrugă, cea de-a doua soţie a tatălui meu, Lola, care m-a dat afară din casă, provocându-mă în acest fel să mă descurc şi să reuşesc. Mi-au făcut bine profesorii de la Liceul Sf. Sava care m-au gonit din liceu, ceea ce m-a determinat să-mi iau bacalaureatul într-un liceu de provincie, ocrotit de sora soţiei mele, Angela, care ţinea o pensiune pentru liceeni (liceeni care, după câte ştiu eu, n-au reuşit în viaţă). Vagabondând de la unul la altul, de la unii la alţii, eu, cel fără adăpost, am acum unul din frumoasele apartamente din Montparnasse. Am mai fost, în sfârşit, ajutat câteodată de rude mai mult sau mai puţin îndepărtate, de către mătuşa mea Sabina şi mătuşa mea Angela, de către profesori care îşi imaginau că am geniu. Am fost ajutat, mai recent, în timpul războiului din 1940 de Anca, mama soţiei mele, care în ciuda durerii proprii, cu inima sfărâmată, i-a lăsat pe ginerele şi fiica ei să plece în Franţa. A murit, sperând să se reîntâlnească cu noi la Paris, unde nu a putut ajunge. A murit cu această nădejde.

Poate Dumnezeu este acela care m-a ajutat toată viaţa şi eu nu mi-am dat seama

Am fost ajutat de Dumnezeu atunci când, refugiat la Paris pentru că nu voiam să mă alătur comuniştilor de la Bucureşti, am plecat într-o zi la piaţă fără un ban în buzunar şi am găsit pe jos 3000 de franci (din 1940!). Atâtea întâmplări mi-au venit în ajutor! Poate Dumnezeu este acela care m-a ajutat toată viaţa, care mi-a sprijinit toate eforturile şi eu nu mi-am dat seama. Am fost ajutat, apoi, de proprietarul meu din strada Claude Terrasse, dl.Colombel, Dumnezeu să-l binecuvânteze, care nu a cutezat să arunce în stradă un biet refugiat care nu-şi plătea chiria dar era poate trimis de Domnul.

În ciuda eforturilor mele, în ciuda preoţilor, n-am reuşit niciodată să mă las în voie, în braţele Domnului

Şi astfel, din mână în mână, am ajuns să obţin un soi de enormă celebritate şi să ajung împreună cu soţia mea la vârsta de 80 de ani, chiar 81 şi jumătate, cu frica morţii, cu nelinişte, fără a-mi da seama că Dumnezeu îmi dăruise atâtea binefaceri. El n-a abolit, pentru mine, moartea, ceea ce mi se pare inadmisibil. În ciuda eforturilor mele, în ciuda preoţilor, n-am reuşit niciodată să mă las în voie, în braţele Domnului. N-am reuşit să cred destul. Eu sunt, din păcate, ca omul acela despre care se spune că făcea în fiecare dimineaţă această rugăciune: “Doamne, fă-mă să cred în Tine”. Ca toată lumea, nici eu nu ştiu dacă, de cealaltă parte, există ceva sau nu este nimic. Sunt tentat să cred, ca şi Papa Ioan Paul al II-lea, că se desfăşoară o luptă cosmică enormă între forţele tenebrelor şi cele ale binelui. Spre victoria finală a forţelor binelui, cu siguranţă, dar cum se va produce aceasta? Suntem oare fărâme dintr-un tot, sau suntem fiinţe care vor renaşte? Lucrul care mă întristează poate cel mai mult este despărţirea de soţia şi fiica mea. Şi de mine însumi! Sper în continuitatea identităţii cu mine însumi, temporală şi supratemporală, traversând timpul şi în afara timpului.

Cu toate acestea, este greu să-ţi imaginezi o lume fără Dumnezeu

Nu apărem pe pământ pentru a trăi. Apărem pentru a pieri şi a muri. Trăieşti copil, creşti şi foarte repede începi să îmbătrâneşti. Cu toate acestea, este greu să-ţi imaginezi o lume fără Dumnezeu. Este totuşi mai simplu să ţi-o imaginezi cu Dumnezeu.
S-ar putea spune că medicina modernă şi gerontologia doresc, prin toate mijloacele, să reconstruiască omul în plenitudinea sa, aşa cum divinitatea n-a putut s-o facă: în pofida bătrâneţii, a stricăciunii, a slăbiciunii, etc. Să-i restituie omului integritatea, în imortalitate, aşa cum divinitatea n-a ştiut sau n-a vrut s-o facă. Cum n-a făcut-o divinitatea.

În acelaşi timp, în ciuda a orice, cred în Dumnezeu

Înainte, sculându-mă în fiecare dimineaţă spuneam: slavă lui Dumnezeu care mi-a mai dăruit încă o zi. Acum spun: încă o zi pe care mi-a retras-o. Ce-a făcut Dumnezeu din toţi copiii şi vitele pe care I le-a luat lui Iov?
În acelaşi timp, în ciuda a orice, cred în Dumnezeu, pentru că eu cred în rău. Dacă răul există, atunci există şi Dumnezeu.


Astfel de texte au ca efect asupra mea să mă aducă “cu picioarele pe pământ”, făcându-mi din nou familiar, modul de trai al oamenilor sec XXI, trăind cu frica morţii în sân. Şi eu am fost ca ei, dar nu mai sunt. Cât de bine e să nu mai ai frică de moarte!!!

“Mi se joacă piesele cam peste tot în lume”… Eugen Ionescu a fost şi este un om de succes. Dar cât a suferit inlăuntru’ său! Poate acesta este unul din exemplele care ar trebui să pună o intrebare majoră oamenilor: “Pentru ce lupt în viaţă: succes sau echilibru?”

“Cred că mi-am pierdut timpul şi că am alergat în van. Îmi simt mintea goală”… un om de succes ca el să se simtă aşa? Să creadă că în viaţă şi-a pierdut/irosit timpul? E bine ca această întrebare să şi-o pună oamenii, nu spre sfârşitul vieţii ci spre începuturile ei. Eu mi-am pus-o în clasa X-a, văzând filmul “Al patrulea gard lângă debarcader”, memorabil pentru mine cu dialogul:

“- Ce vrei să te faci în viaţă? Ce meserie vrei să ai?

- Nu contează ce meserie voi avea. Vreau să trăiesc frumos.”

Una e să ai succes recunoscut de alţii şi alta e “să trăieşti frumos” – neştiut de nimeni.

“Fără ele, este limpede că n-aş fi făcut nimic, n-aş fi scris nimic”… dar poate n-ar fi avut acel gol existenţial?

“Poate Dumnezeu este acela care m-a ajutat toată viaţa, care mi-a sprijinit toate eforturile şi eu nu mi-am dat seama”… eu, rast, declar pe propria mea răspundere :) iar voi cititorii, dacă mă veţi crede, tot pe propria dvs. răspundere o faceţi: e o vorbă de-n bătrâni: “până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii”. Viaţa şi experienţa m-au condus să dau crezare acestei învăţături populare. Oricât de mult ne-ar place ideea că ne ocroteşte Dumnezeu, el este “prea sus”, are alte probleme de rezolvat. A lăsat nişte legi şi a pus alte entităţi să guverneze cum pământenii le respectă.

“chiar 81 şi jumătate, cu frica morţii, cu nelinişte”… iar eu, rast, neştiut de nimeni, fără celebritate :) , la nici 40 de ani, fără frică de moarte, fără nelinişti… nu vreau să mă laud (oricum nu va crede nimeni), dar voi ce citiţi acestea! puneţi-vă un semn de intrebare: Ce vreau în viaţă?

10.25.07

Mintea universală

Posted in Adevărul, Uncategorized at 11:30 pm by rast

Am văzut/citit aici un post care m-a predispus la oarece comentarii. O să le fac acum!

“toti indivizii aveau la dispozitie toate cunostintele/experientele speciei”… aceeaşi Mărie cu alte pălării. Una din pălării denumiri :) , este câmp morfic despre care am mai vorbit aici. Ideea câmpului morfic nu este doar o teorie care îmi place. Este o realitate pe care o simt. De data asta când spun simt, nu mă mai gândesc doar la inteligenţa emoţională ci, în primul rând, trebuie amintită starea minţii de a fi acaparată de trăirea prezentă. Idee larg expusă în cartea lui Eckhart Tolle, “Puterea prezentului”. Recomand această carte deoarece ea este scrisă de un occidental (Germania), folosind cuvinte şi exprimări uşor de înţeles pentru noi europenii. Ar mai fi cărţile lui Castaneda cu acea sintagmă de Întreruperea Dialogului Interior, dar foloseşte un limbaj specific culturii toltece (continentul American) şi deci, mai puţin accesibil europenilor.

Şi pentru a fi naţionalist (nu am nimic cu ungurii :) decât vreo 20 de bancuri stocate în memoria personală), trebuie să-l amintesc pe Pavel Coruţ, cu prima lui carte “Quinta spartă” (parcă), în care personajului principal Petre Varain, i se face o iniţiere, transferându-i în minte, toată învăţătura străbunilor daci. În carte este descris un proces metaforic, SF-istic, dar care are un sâmbure de adevăr.

“La oameni lucrurile stau foarte prost din acest puncte de vedere”… Da! Şi asta din cauză că suntem fraieri şi vrem să recunoaştem că anumite învăţături străvechi sunt autentice şi surprind anumite aspecte ale realităţii cotidiene, cei drept mai puţin perceptibile cu cele 5 simţuri recunoscute de medicina modernă. Chiar şi în unele filme (Omul păianjen – de exemplu) apare acest al şase-lea simţ, considerat ori putere paranormală ori SF.

“ne chinuim o treime din viaţă să absorbim pe hardul nostru limitat”… Da! Pentru că, în primii ani de viaţă (4-5 ani) ne chinuim (ne chinuie alţii – valorile societăţii) să astupăm acel canal de comunicare cu Mintea Universală, de unde am putea extrage, atunci când avem nevoie, soluţiile la problemele ivite în cale.

“cred ca internetul devine încet-încet creierul universal al omenirii”… nu un creier ci o memorie, la care poţi avea acces. Dar îţi mai trebuie o conexiune Internet şi ca Google şi Wikipedia să funcţioneze – să fie on-line. Pentru conectarea la câmpul morfic nu-ţi trebuie nici curent electric, nici computer, nici… îţi trebuie doar “controlul minţii”, care depinde doar de tine!

Arielle Essex – rezistenţa la schimbare

Posted in Ce au spus... at 4:59 am by rast

Aşa cum ceva nu poate avea loc în realitate doar dorindu-l, nici schimbarea nu poate fi împiedicată rezistându-i. Mintea însă devine ataşată de toate obişnuiţele sale. Vrea să-şi menţină status-quo-ul. Chiar şi atunci când eşti în suferinţă, mintea poate dezvolta dependenţă de această suferinţă. Va construi o întreagă identitate în jurul ei. Cine ai fi dacă nu ai mai avea această problemă? Mintea ataşată se va simţi mai în siguranţă dacă totul, inclusiv suferinţa ta, rămâne aşa cum este.

Atunci când oamenii sunt conduşi printr-un proces de terapie, consiliere, consultanţă ori coaching către ceea ce îşi doresc cu adevărat, mulţi dintre ei se lovesc de zidurile propriilor rezistenţe. Într-o formă sau alta, unii dintre ei vor spune: “Mă tem că, schimbându-mă, nu voi mai fi eu.” Prin urmare, în mod eronat, schimbarea devine echivalentă cu “a nu mai fi eu”. Este ca şi cum ceva din interiorul lor preferă să rămână mici, nefericiţi, ghinionişti, bolnavi şi mizerabili, deoarece aceasta cred ei că sunt, ori aşa merită. Oare mintea ataşată, în loc să se mai preocupe de confortul obţinut cu minimum de efort, a luat-o razna?

 


   

“Aşa cum ceva nu poate avea loc în realitate doar dorindu-l”… idee care mi se pare realistă/reală dar care intră în conflict cu ideea promovată de filmul Secretul sau de alte curente comerciale de pseudo-dezvoltare personală, care ne îndeamnă să gândim pozitiv, să stăm cu mâna-n poală şi cu gândul la ce bine o să fie. Să fim serioşi, de sus nu pică nik fără muncă şi strădanie.

“Chiar şi atunci când eşti în suferinţă, mintea poate dezvolta dependenţă de această suferinţă”… cea mai comună şi mai utilizată dependenţă este auto-compătimirea. Multe persoane se complac în ideea de a spune “n-am noroc” şi dau vina pe o ipotetică soartă, ceea ce justifică lipsa de implicare în muncă şi organizare personală.

Aş putea spune, metaforic: “auto-compătimirea ocupă gândirea unor oameni până la refuz”. Multe persoane care cad pe panta auto-compătimirii îşi găsesc, şi caută în continuare, fel de fel de argumente care să le justifice atitudinea, încât nu mai au timp să se gândească şi la altceva. Nu mai au timp să se gândească la soluţii. Aşteaptă să îi găsească norocul.

Şi iar îmi aduc aminte de versurile lui Eminescu:

“Trăind în cercul vostru strâmt,
norocul vă petrece…”

Ştia el ce ştia. A studiat filozofia orientală şi probabil nu numai a memorat-o, ci a şi încercat să o pună în practică.

“Mă tem că, schimbându-mă, nu voi mai fi eu”… oricum ceea ce percepi a fi tu, la momentul prezent, nu eşti tu! Eşti o imagine despre tine, imagine creată şi manipulată de valorile societăţii în care trăieşti. Nu zic vorbe goale! Îmi aduc aminte cât de greu mi-a fost mie să mă debarasez de ideile implantate de societate. Amintesc doar de un singur aspect al personalităţii, dar foarte important.

Psihologia modernă recunoaşte şi împarte oamenii în patru temperamente:

  • melancolic – dez-enegizat, dez-echilibrat
  • flegmatic – dez-energizat, echilibrat
  • sanguin – energizat, echilibrat
  • coleric – energizat, dez-echilibrat

În şcoala generală am fost caracterizat de diriginte ca fiind un temperament melancolic. Avea dreptate. În liceu am fost la fel. După ce am intrat la facultate, venind în contact cu viaţa de cămin (ieşind de sub aripa protectoate a mamei), am început să mă tratez. Am devenit conştient de nişte (nu le-aş spune defecte) ne-ajunsuri ale mele, şi am încercat să mă schimb. Am luptat cu mine şi cu obiceiurile deprinse în “anii de cloşcă” – aripa protectoare maternă  :)   :) . Prin anul IV de facultate, după vreo trei ani de muncă bună, eram temperament sanguin clar, fără dubii. Nu numai că aşa ieşea auto-caracterizarea mea, dar am facut teste… Psihologia modernă susţine că temperamentul este ceva ce nu se poate schimba în viaţă. FALS! Eu m-am schimbat de două ori. Am devenit, de vreo 3-4 ani un temperament flegmatic! Diferenţa dintre sanguin şi flegmatic este o diferenţă de motivaţie. Energia sanguin-ului este dată de motivaţia puternică pentru succes, pentru reuşită. Flegmatic-ul are mentalitatea de “lasă-mă, să te las!” Se pare că am început să revin la sanguin, motivaţia fiind un cadru suportabil în cele 40 de ore de muncă săptămânale.

Problema mea de săptămâna asta? Colegul cu care am rămas în birou este de luni răcit. Azi e joi. Nu se tratează… tuşeşte, îi curg mucii secreţiile nazale… nu-i minut să nu aud o smiorcăitură. Nu mă gândesc doar la bunul lui simţ şi la cei 7 ani de acasă, ci mă bate curiozitatea cum îl suportă prietena lui. Are prietenă şi se întâlnesc zilnic.

“Prin urmare, în mod eronat, schimbarea devine echivalentă cu a nu mai fi eu“… o să trădez un adevăr, chiar dacă o să fiu catalogat drept cameleonic :) , când ai ajuns la un echilibru substanţial al fiinţei tale, la un înalt grad de auto-cunoaştere şi auto-control (am spus înalt grad, nu final), îţi poţi auto-manipula comportamentul exterior. Majoritatea oamenilor se identifică cu reacţiile exterioare! FALS! Reacţiile pot fi controlate! A se vedea inteligenţa emoţională  :) .

Radicali liberi

Posted in Ştiinţă at 2:14 am by rast

Teoria radicalilor liberi este destul de puţin mediatizată şi în special de cei ce vor să vândă produse naturiste pentru ameliorarea situaţiei. Aveţi aici un link spre un articol destul de clar şi complet asupra problemei radicalilor liberi.

Promovând ideea de inteligenţă emoţională simt că, de departe, cea mai bună metodă de combatere a radicalilor este adoptarea unui regim alimentar specific, eliminând produsele care fabrică, în organismul uman, mari cantităţi de radicali liberi, în special uleiurile rafinate. În articolul citat sunt enumerate produsele respective, dar eu simt că cel mai nociv este uleiul. Da! Chiar dacă uleiul este (a devenit) aproape omniprezent (omletă, salată, cartofi pai, zacuscă), nefiind contraindicat de medicina contemporană, el este destul de nociv organismului pe timp lung.

Multă lume ar spune: “s-a mâncat ulei atâta vreme şi nu a murit nimeni”. Da! Ce? Trebuie să moară? Starea de sănătate şi activitate este un etalon.

UN LUCRU SĂ FIE CLAR! Prin stare de sănătate nu înţeleg aparăţia unei boli “certificate” de medicul de familie. Chiar o simplă, dar aproape zilnică, durere de cap, certifică (pentru mine), o stare alterată de sănătate.

Atunci când starea alterată de sănătate erupe, sub forma unei boli, este o fază critică a dez-echilibrului organismului.

Uleiul nu provoacă o boală imediată, el “sapă” în timp, provocând dez-echilibre la diferite nivele ale fiinţei umane şi care se manifestă ca “stări proaste”, cotidiene, ale organismului.

Ideea cea mai importantă mi se pare: “Glutation-peroxidaza şi superoxid-dismutaza sunt principalii distrugători de radicali liberi, iar pentru a putea să le producă pe cont propriu organismul are nevoie de aporturi importante de minerale şi oligo-elemente ca Seleniu si Zinc”.

Organismul are mijloace proprii de a lupta impotriva radicalilor liberi, trebuie fortificat şi ajutat.

Freelancer

Posted in Mărturisiri at 1:10 am by rast

De multă vreme mi-am pus problema să lucrez ca freelancer, dar nu la modul serios, era doar “o cochetare” cu ideea. Principalul motiv pentru care nu am abordat niciodată serios ideea de a lucra ca freelancer sunt două :) şi anume:

  • vârsta – nu numai angajatorii caută persoane tinere, dar şi cei ce vor programe mă consideră deja “comunist bătrân” :)
  • cunoştinţele – elocvent pentru mine este un interviu a lui Ţiriac în care a spus că: esenţial într-o afacere sunt prietenii/amicii/cunoştinţele. Şi ca freelancer ai nevoie de amici/prieteni care să te ajute să găseşti proiecte,
  • motivaţia – nu caut succes, îmbogăţire, etc. Caut un mijloc decent de supravieţuire.

Iată că am găsit trei motive :) . Trend ascendent, nu ca tradiţionalul: “Cei patru evenghelişti, au fost trei: Luca şi Matei!”

Evenimentul săptămânii sau chiar al lunii a fost, este şi va fi, plecarea la o altă firmă a colegului meu ăla micu’ de-l bârfeam eu pe blog.

A plecat la o altă firmă, cu un salar mai mare.

Munca alături de el şi de celălalt coleg de birou, m-a pus pe gânduri. Viaţa m-a învăţat că anumite evenimente cotidiene sunt nişte semnale, din partea Forţelor Pozitive ale Universului, pe care trebuie să le înţelegem şi să le urmăm. Ideea nu este doar a mea, ea apare şi în cărţile lui Eliade. Eu o practic de ani buni şi a dat rezultate.

În cazul de faţă, vizavi de atmosfera de lucru din birou (a serviciului meu din 2007), am tras următoarea concluzie: e bine (şi chiar recomandat :) ) să-mi pun la modul serios problema lucrului ca freelancer. Şi asta dintr-un singur motiv: oriunde aş lucra de colegi de birou nu scap; ei vor avea obiceiurile şi ticurile lor particulare, producând acţiuni disturbante asupra concentrării mele, munca mea devenind astfel ne-rentabilă sau cu randament scăzut.

Stând acasă, sau undeva unde pot controla atmosfera (sonică sau olfactivă) din birou, pot lucra cu randament sporit, dând nu numai o viteză mai mare proiectului în desfăşurare, ci şi o calitate mai bună.

Nu întotdeauna soluţia care ne vine în minte este cea mai bună. Este cea mai rapidă şi uşor de implementat, dar ea vine din experienţa anterioară, bazându-se pe ceea ce ştim. Dar nu ştim totul! Tehnologiile, cu preponderenţă cele din IT şi automatizări, sunt într-un ritm de dezvoltare aproape năucitor.

Vreau să dau doar un exemplu: noile tehnologii oferă posibilitatea implementării unor interfeţe utilizator mult mai uşor de folosit: ceea ce se numeşte uzabilitate, “capitol” la care foarte multe aplicaţii sunt deficitare.

10.24.07

Utilitate cotidiană

Posted in Încotro at 1:49 am by rast

Am găsit în blogosferă pe cineva foarte supărat că nu a găsit informaţii despre filmele în care a jucat Adrian Pintea, pe Wikipedia; şi făcea un apel la oamenii binevoitori să pună mână de la mână şi limbă de la limbă (dacă v-aţi gândit la prostii să vă fie ruşine :) – este vorba de limba engleză; practic limba Internet-ului), să scrie articole despre marii actori români.

Acel post, “m-a inspirat” să-l scriu p’ăsta! Are o mare legătură cu dezvoltarea personală, cu timpul alocat unei dezvoltări personale şi nu numai atât: cu timpul pe care îl petrecem în stare de veghe şi care parcă “a intrat la apă”.

Este foarte important “să-ţi aduni gândurile” şi să decizi care sunt priorităţile fiecărei zile. Marea majoritate a oamenilor alocă o mare parte din timp unor activităţi care au o foarte mică utilitate în viaţa lor. Exemplul de mai sus: ce beneficiu ar avea o persoană dacă ar şti filmografia unui actor? Nu vi se par mai utile cunoştinţele despre geografia României? Cum ar fi, de exemplu, localizarea pe hartă a celor mai importante oraşe. Ai nişte puncte de reper. Ideea cu oraşele :) este o activitate mai recentă de-a mea, pentru site-ul cu drumurile digitale; ocazie cu care lansez şi eu o provocare cunoscătorilir de limbă engleză şi nu numai lor: nu există o listă completă şi ţinută la zi, cu oraşele României. De ce nu o fac eu? Trebuie timp pentru aşa ceva, şi ar fi bine să fie făcută de cineva care are contact cu monitorul oficial – se pot infiinţa oraşe noi oricând.

Problema este că facem deseori activităţi aproape inutile, în virtutea unor obiceiuri personale sau sociale, sau a unor practici curente ale celor din jur.

“Luaţi de val” uităm de noi, ne punem probleme existenţiale doar când apar situaţii critice: boli grave, accidente, probleme familiale, etc.

Ar trebuie să ne oprim din “fuga cotidiană” şi să ne punem întrebări asupra activităţii cotidiene, astfel încât să prevenim apariţia unor probleme grave, care nu mai pot fi rezolvate. E bine să analizăm situaţia cotidiană pentru a întrezări şi a nu rata, noi oportunităţi, care ne sunt scoase în cale.

10.21.07

Don Miguel Ruiz – naturalul

Posted in Ce au spus... at 1:52 pm by rast

Dacă privim un copil de doi sau de trei ani, vom constata că suntem în faţa unei fiinţe umane cu adevărat libere. De ce este copilul atât de viu? Deoarece el face exact ceea ce doreşte să facă. El este complet sălbatic. Le fel ca o floare, un copac sau un animal, care nu a fost încă domesticit, este perfect natural! Şi dacă observăm copiii care au doi ani, descoperim că majoritatea au un zâmbet larg pe faţă şi se distrează. Ei explorează lumea. Lor nu le este frică să se joace. Le este frică atunci când se rănesc, când le este foame, când unele din nevoile lor nu sunt îndeplinite, dar nu le este teamă de trecut şi nici nu le pasă de viitor; ei trăiesc doar clipa prezentă.

Copiilor mici nu le este teamă să exprime ceea ce simt. Ei sunt atât de plini de iubire încât dacă percep dragostea, ei se topesc în ea. Lor nu le este deloc teamă să iubească. Aceasta este, de fapt, descrierea unei fiinţe umane normale. Atât timp cât suntem copii nouă nu ne este frică de viitor şi nici nu ne este ruşine de trecutul nostru. Singurele noastre tendinţe sunt de a ne bucura de viaţă, de a ne juca, de a explora, de a fi fericiţi şi de a iubi.


“Dacă privim un copil de doi sau de trei ani”… corect! De doi sau trei ani! De pe la această vârstă deja începe copierea celorlalţi, imitarea în gesturi sau/şi vorbire, etc.”De ce este copilul atât de viu?”… aţi văzut ochii unui astfel de copil? Sunt sclipitori, au o lumină în ei. De ce dispare acea lumină odată cu înaintarea în vârstă? Se spune că ochii sunt oglinda sufletului…

“care nu a fost încă domesticit, este perfect natural“… Da! Probabil ăsta este cel mai apropiat termen de comparaţie pentru natural: sălbatic, în sensul de ne-educat, ne-manierat.

“Copiilor mici nu le este teamă să exprime ceea ce simt”… Iată exact ceea ce ne învaţă Goleman (psihologia modernă), cu inteligenţa emoţională.

“nu ne este ruşine de trecutul nostru”… un lucru pe care ar trebui să-l învăţăm de la copii. Trecutul ne aparţine, este al nostru. A fost o etapă în evoluţia noastră, fiecare are etape, nu poate scăpa de ele.

Osho – a fi perfect

Posted in Ce au spus... at 1:55 am by rast

Fiecare este atât de nefericit încât vrea să găsească o explicaţie acestui fapt. Iar societatea v-a dat pentru asta o strategie foarte bună: faptul de a judeca. Mai întâi te judeci, desigur, pe tine însuţi în legătură cu toate lucrurile. Nici o fiinţă nu este perfectă şi nici un om nu poate fi vreodată perfect, deoarece nu există perfecţiune; prin urmare, faptul de a judeca este foarte uşor. Tu eşti imperfect şi există o serie de lucruri care dovedesc această imperfecţiune. Şi atunci te înfurii, te ridici împotriva ta şi împotriva întregii lumi: “De ce nu sunt perfect?”. După care priveşti spre ceilalţi, încercând să regăseşti această imperfecţiune în fiecare. Şi doreşti să-ţi deschizi inima, deoarece până nu o deschizi, viaţa ta va fi lipsită de orice celebrare, va fi aproape moartă. Însă nu poţi să faci acest lucru direct. Trebuie să distrugi mai întâi în întregime acest mecanism. Deci, în primul rând: nu te mai judeca pe tine însuţi. În loc să te judeci, începe să te accepţi pe tine însuţi cu toate imperfecţiunile, cu toate slăbiciunile, cu toate greşelile şi eşecurile. Nu îţi cere să fii perfect. Aceasta înseamnă să ceri ceva ce nu este cu putinţă; te vei simţi frustrat. La urma urmei, eşti o fiinţă omenească.

Priveşte animalele, priveşte păsările; ele nu sunt triste, ele nu sunt frustrate. Niciodată nu o să vezi un bizon ieşindu-şi din fire. El este pe deplin mulţumit să îşi mestece aceeaşi iarbă în fiecare zi. El este aproape iluminat! Nu există nici o tensiune, el este în deplină armonie cu natura, cu el însuşi, cu tot ceea ce este. Bizonii nu fac partide pentru a revoluţiona lumea, pentru a schimba bizonul în super-bizon, pentru a face bizonii religioşi sau virtuoşi. Nici un animal nu este preocupat de vreun ideal uman. Cu siguranţă că bizonii râd şi întreabă: “Ce vi s-a întâmplat? De ce nu puteţi fi pur şi simplu voi înşivă? Ce nevoie aveţi să fiţi altcineva?”. Primul lucru este aşadar acela de a te accepta, în mod profund, pe tine însuţi.


“Fiecare este atât de nefericit încât vrea să găsească o explicaţie acestui fapt”… ceea ce mi se pare un lucru foarte bun şi corect, din toate punctele de vedere! Sunt adeptul unei întoarceri spre natural, dar nu aşa cum au făcut anumite grupări de persoane (sunt câteva prin Anglia), au abandonat toate avantajele pe care le oferă civilizaţia (apă caldă, încălzire centrală, deplasare rapidă cu mijloace de transport, etc.) şi s-au retras undeva prin munţi, la o viaţă de semi-pustnic (erau mai mulţi). Cei mai bătrâni :) , îşi aduc aminte probabil de filmul “Şcoala curajului”? Nu intru în detalii ce înseamnă un trai într-o pădure, departe de lumea civilizată. Sunt adeptul unei întoarceri spre natural, fără a abandona avansul tehnologic – inclusiv Internetul (cu blog-oreala lui cu tot :) ).Mi se pare foarte fires/natural să încerci să găseşti explicaţii la nefericirea care o ai. Osho are dreptate: ce metode foloseşti pentru asta?”deoarece nu există perfecţiune”… Right! Nu exista nimic perfect, nu există perfecţiune! Daţi exemplu de ceva perfect! Perfectul este un lucru f. f. f. subiectiv. Fiecare consideră perfect ceea ce crede el despre perfectiune!Nu există nici un etalon de perfectiune. Natura nu a creat nici un etalon perfect! Natura a creat echilibrul! Echilibrul este ceea ce simte fiecare.

Filozofia toltecă şi implicit căutătorii/luptătorii tolteci, nu căutau să ajungă la un etalon, cu anumite trăsături/caracteristici. Ei voiau să ajungă în starea de a nu avea etaloane, de a nu avea cu ce se compara… de a nu judeca şi de a nu se judeca, ci de a fi împăcaţi cu realitatea , aşa cum este ea. Ei voiau să ajungă la mobilitatea punctului de asamblare.

“Priveşte animalele, priveşte păsările; ele nu sunt triste, ele nu sunt frustrate”… chiar dacă vi se pare deplasată, comparaţia omului cu regnul animal, ar aduce multe de învăţat omului. Dar ar trebui o observare foarte atentă a comportamentului animalelor. A fost un film al copilăriei mele: “Dactary” (nu cred să fi scris corect) + era vorba despre un doctor de animale, undeva prin junglă. Le îngrijea şi le observa în acelaşi timp.

“Niciodată nu o să vezi un bizon ieşindu-şi din fire”… şi nici nu o să vezi un bizon râgâind la urechile altuia. Eiii! Sunt curios dacă bizonii, sau alte animăluţe îşi fură perechea (era să zic nevasta :) ) unul, altuia.

“Nu există nici o tensiune, el este în deplină armonie cu natura, cu el însuşi, cu tot ceea ce este”… iată şi o mică contradicţie cu ideile mele :) . Vedea-l-aş calm pe bizon, înconjurat de kkt de mâţă şi câini, pe casa scării; sau de lătrături de câini bagabonzi comunitari noaptea când e somnul mai dulce.

“Nici un animal nu este preocupat de vreun ideal uman”… e o idee particulară. Ideea de ideal. La modul general, citisem printr-o carte, că omul ar fi singura specie care-şi face planuri de viitor. Celelalte reprezentante ale regnului :) doar trăiesc, pur şi simplu trăiesc fără a se îngriji de ziua de mâine! Acelaşi lucru îl cântă şi unii oameni. Dar cum poţi tu ca om, trăind în mediul urban, mergând la piaţă sau la super-market, să nu te gândeşti şi planifici, bugetul tău sau al familiei?

“Primul lucru este aşadar acela de a te accepta, în mod profund, pe tine însuţi”… nu sunt de acord să te accepţi aşa cum eşti: cu greşelile de atenţie pe care le faci. Ideile de schimbare a lui Eckhart Tolle mi se par valabile şi ele te îndeamnă la schimbare. Dar o schimbare spre natural, nu spre a copia comportamentul altora.

10.20.07

Singurătate de neînţeles

Posted in SF at 6:50 am by rast

Venea spre casă şi aude o voce din spate:

- Tot singur vecine? Tot singur?

Nesimţindu-se singur, nu a întors capul; chiar daca, ziuă fiind, nu mai era nimeni pe stradă. Vocea insistă, pe un ton mai apăsat:

- Tot singur vecine? Tot singur?

A întors capul şi a văzut vecinul de la III venind spre el:

- Ce mai faci vecine? Tot singur? Eu am două fete, plecate la muncă în Spania şi aşa mi-e de urât fără ele!

Îi răspunde:

- Mie nu mi-e urât. Am o groază de lucruri de făcut pe plan profesional! Nu am timp să le fac p’astea, darămite să mă plictisesc sau să mă simt singur!

Vecinu’ nu-l crede! Şi nu este primul! Este atîta lume care nu poate înţelege starea de a te simţi bine şi împlinit singur, cu tine însuţi!

Este un adevăr! Nu este o stare temporară datorată unor ne-împliniri de moment! Locuieşte singur de peste 6 ani! Nu a simţit niciodată nevoia să vorbească cu cineva. Nu a fost aşa dintotdeauna! Înainte de a asculta “vocea interioară” şi de a ajunge la echilibrul interior, era ca toţi ceilalţi. Se simţea singur, ne-împlinit, ne-ajutorat.

Aici e diferenţa! El îi poate înţelege, a fost ca ei. Dar ei nu-l pot înţelege, nu a fost niciunul ca el. Şi nici nu îi interesează să fie ca el. Nu cred că ar fi posibil. Cred că minte. Dar el vrea să le arate o altă faţă a vieţii. Vrea să le arate că se poate trăi şi altfel. Vrea să le arate că se poate trăi fără stări neconfortabile, dar cere oarece eforturi personale. Majoritatea vor să rezolve singurătatea şi alte stări, prin întovărăşirea cu alte persoane. Poate cu aceleaşi  stări. Din două “cioburi” nu iese un întreg k lumea. Iese un ciob mai mare.

10.19.07

Sonicitatea: Gogu Constantinescu

Posted in Uncategorized at 1:33 am by rast

Urmând ideea de la aceeaşi leapşă, voi părăsi domeniul literar/artistic şi voi sări la domeniul ştiinţific, începând cu puţin cunoscutul Gogu Constantinescu. A fost un inventator considerat ca fiind “născut înainte de vreme“. Sonicitatea – ştiinţa transmiterii energiei mecanice prin vibraţii – nu are aplicaţii practice cunoscute, deoarece depăşeşte puterea de înţelegere a minţii omeneşti actuale. Cum să transmiţi energie mecanică (lucru mecanic) fără ceva material la mijloc? Doar prin vibraţii/sunete? Pare ceva SF, dar Gogu Constantinescu a pus bazele acestei noi ştiinţe, care din păcate nu s-a mai dezvoltat.

Gogu Constantinescu a construit un motor sonic – care transformă sunetele în lucru mecanic. Ar fi o revoluţie tehnică: maşinile să circule pe bază de zgomote, ci nu pe bază de carburanţi fosili. Ar fi o economie şi protecţie a mediului de gaze de eşapament, ca în epoca primitivă.

Numai îi amintesc:

  • Paulescu – inventatorul insulinei
  • Aurel Vlaicu – aviaţie
  • Henri Coandă – aviaţie
  • Ana Aslan – medicină
  • Mangeron – mecanică: a lucrat la NASA

Dar pe Eminescu unde îl încadrăm?

Next entries » · « Previous entries