04.28.07
lucian blaga – Trei feţe
Copilul râde:
“Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul!”
Tânărul cântă:
“Jocul şi-nţelepciunea mea-i iubirea!”
Bătrânul tace:
“Iubirea şi jocul meu e-nţelepciunea!”
Archive for April, 2007
04.09.07
Dilema regelui
A fost odată un rage tânăr, care fu prins odată într-o luptă cu armatele împărăţiei vecine. Monarhul împărăţiei vecine ar fi putut să-l omoare imediat, dar gândindu-se poate la tinereţea prizonierului îi oferi libertatea, cu o singură condiţie: ca în decurs de un an, regele cel tânăr, să afle răspunsul la o întrebare dificilă şi să aducă răspunsul în anul următor, chiar în ziua în care a pierdut bătălia. Întrebarea era: “Ce vor cu adevărat femeile?”
O asemenea întrebare poate să încurce chiar minţile cele mai cunoscătoare din regat, gândi tânărul rege, care ştiu atunci că a primit o sarcină imposibilă. Accetând totuşi provocarea pentru că n-avea încotro, el plecă cu promisiunea că se va întoarce cu răspunsul, sau se va pregăti să moară exact peste un an.
Ajuns acasă el luă la întebări toate femeile din regat, de le prinţese până la bucătărese şi prostituate, apoi întrebă preoţi, înţelepţi, ţărani, cerşetori, chiar şi măscăriciul curţii fu rugat să-şi dea cu părerea. Nimeni însă nu putu să dea un răspuns satisfăcător.
Mai rămăsese doar o vrăjitoare – Muma Pădurii – o făptură urâtă, ştirbă şi cocoşată care trăia într-o pădure, înconjurată de animalele şi farmecele ei. Regele ştia că vrăjitoarea îi va cere un preţ exorbitant, dar ziua când trebuia să dea răspunsul era atât de aproape încât el se găndi că nu mai are practic nimic de pierdut. Vrăjitoarea ceru în schimbul răspunsului ca regele să se căsătorească cu ea. Regele acceptă alianţa cu inimă grea şi gândind la propria înfrângere, dar dincolo de interesul personal el gândi atunci că este mult mai important să se afle neapărat răspunsul la acea întrebare l-a care n-a putut răspunde nimeni. Răspunsul pe care vrăjitoarea i-l dădu era că:
“Ceea ce doreşte o femeie cel mai mult este să decidă ea însăşi ce face cu viaţa ei”.
Monarhul ţării vecine văzu corectitudinea răspunsului primit, şi din ziua aceea între cele două ţări se instaură o pace şi o prietenie trainică.
Între timp, la palatul tânărului rege se făceau pregătiri de nuntă. Fiind o persoana de o integritate deosebită, el se purta frumos cu viitoarea soţie şi îi asigură tot ce avea nevoie pentru viaţa împreună, vorbindu-i întotdeauna cu multă răbdare, bunătate şi respect. În dimineaţa zilei în care urma să aibă loc nunta, el intră în camera ei, aducându-i în dar un minunat buchet de flori.
Dar spre surpriza lui, în locul unei vrăjitoare urâte, îl aştepta o fată de o frumuseţe orbitoare, îmbrăcată în cea mai splendidă rochie de mireasă.
Regele întrebă cum de s-a schimbat astfel… iar ea răspunse că vrăjitoarele sunt maestre în ale Transformării, şi jumătate din timp, de acum înainte, ea va avea aspectul de Muma Pădurii, iar cealaltă jumătate ea va arăta frumoasă ca Zâna Florilor. Fata îi spuse iarăşi că el are dreptul să aleagă în care din cele două aspecte şi-ar dori să apară ziua, şi în care îşi doreşte să apară noaptea.
Grea dilemă pentru tânărul mire care, îndrăgostit până peste cap dintr-o singură privire, ar fi vrut să meargă cu ea oriunde, şi să o arate întregii lumi… dar pe de altă parte, desigur, tare ar fi vrut să îmbrăţişeze şi noaptea în intimitatea iubirii, tot pe soţia cea frumoasă.
Stând strâmb şi judecând drept, ragele răspunse:
- Te las pe tine sâ alegi. Tu trebuie să decizi ce să faci cu viaţa ta.
Spunând, mai demult, povestea asta unei tipe, mi-a răspuns că şi un bărbat, tot asta îşi doreşte… o fi ştiind ea, femeia, ce ştie…
”minţile cele mai cunoscătoare din regat”… îmi aduc aminte de o poezie de Mihai Eminescu: “Povestea magului călător în stele”, în care este vorba despre un rege bătrân care, înainte de a-l sui pe tron, îşi trimite fiul la un bătrân înţelept care trăia retras în nişte munţi. L-a trimis acolo pentru a dobândi înţelepciune şi a înţelege deşertăciunea unei vieţi trăite doar pentru plăceri. ”Regele acceptă alianţa cu inimă grea şi gândind la propria înfrângere”… ăsta da, cataclism o nevastă gen Forest Mother (muma pădurii)… când te trezeşti dimineaţa şi o vezi, să te sperii pentru toată ziua .”Monarhul ţării vecine văzu corectitudinea răspunsului primit, şi din ziua aceea”… mare derbedeu monarhul… pusese ochii pe înţeleapta vrăjitoare…
Osho – cataclismele şi realitatea
Atunci când au loc cataclisme, devii conştient de realitate aşa cum este ea. Ea este întotdeauna fragilă, fiecare este în pericol. Numai că, în condiţii obişnuite, eşti cufundat într-un somn adânc, astfel încât nu vezi acest lucru. Continui să visezi, imaginându-ţi lucruri frumoase pentru viitor, pentru zilele ce vor urma. Când pericolul este iminent, îţi dai seama deodată că s-ar putea să nu mai existe nici un viitor, nici un mâine, şi că aceaste este singura clipă pe care o ai. Vremurile în care au loc cataclisme sunt revelatoare. Ele nu aduc nimic nou în lume, ele araă lumea aşa cum este.
“devii conştient de realitate aşa cum este ea”… nu însăşi cataclismul te face să conştientizezi realitatea, el are un impact diferit, funcţie de gradul tău de implicare în acel eveniment. Putem defalca impactul unui cataclism în două mari categorii
- impact direct – atunci când evenimentul “te cuprinde” şi pe tine; când “eşti în mijlocul lui”,
- impact indirect – atunci când evenimentul este “departe” de tine, afectează alte persoane, dar tu auzi/vezi ştiri despre el.
Am putea defalca cea de-a 2-a categorie în 2 subcategorii:
- daca afectează totuşi, pe cineva cunoscut
- daca nu afectează nici o persoană apropiată
Oricum, impactul direct cu un cataclism, are mari repercusiuni asupra vieţii ulterioare a multor persoane. Şi nu mă refer la pierderi materiale, ci la transformări/schimbări de mentalitate asupra vieţii.
Făcând parte din a doua categorie, am participat şi eu la un “cataclism”, care a avut un impact foarte mare asupra modului cum vedeam eu viaţa. Au fost mari inundaţii, cu mulţi ani în urmă, la Răcăciuni, judeţul Bacău. Am văzut la TV case distruse, oameni plângând. Mulţi plângeau şi descriau cum munca lor de-o viaţă (agoniseala lor) a fost risipită în câteva clipe de furia apelor.
Atunci mi-am pus problema existenţială a scopului vieţii. Dacă agoniseşti toată viaţa bunuri materiale, ele pot fi risipite/distruse în doar câteva secunde de diverse evenimente – ca să nu le numesc musai cataclisme.
Atunci mi-am pus, poate pentru prima dată, în mod foarte serios, problema scopului în viaţă. În zilele noastre majoritatea oamenilor trăiesc cu ideea “ce las în urma mea?”, şi agonisesc tot felul de bunuri materiale (casa, maşină, bani, etc…) sau fac copii.
Problema copiilor este ceva mai complexă, vreau doar să manţionez un lucru: nu e greu să faci copii, nu e greu să-l creşti (te ajută părinţii, rudele, etc…), E GREU să creşti şi să educi un copil (un adolescent) echilibrat, cu o “forţă interioară” destul de mare ca să nu mai caute să urmeze fel de fel de cursuri de dezvoltare personală .
Acu’ îmi vine în minte un termen: INTEGRU. E greu de crescut un copil astfel încât el să devină un om integru, responsabil, stăpân pe acţiunile proprii.
O să întrebe cei care trăiesc pentru a lăsa ceva în urma lor: şi atunci pentru ce trăiesc? care ar putea fi un alt scop în viaţă? Eu aş răspunde: “a trăi frumos!”. Dar frumos, nu aşa cum crede lumea că este frumos (cu colinde de Crăciun şi drob de miel de paşte ) ci frumos, aşa cum îmi place mie.
Iar când zic “aşa cum îmi place mie”, nu înţeleg băutură, muzică şi bancuri fără perdele… ca să folosesc o exprimare care “nu mă prinde”, dar este des utilizată: îmi ascult inima, atunci când decid ceea ce este frumos pentru mine. “Îmi ascult inima” este o metaforă, ea ştie doar să tic-ăie. Îmi ascult cele mai “ascunse” dorinţe şi asta “în gând” se face, analizănd sentimentele şi trăirile interioare.
“în condiţii obişnuite, eşti cufundat într-un somn adânc”… nu l-aş numi somn; aş spune, mai degrabă: “viaţă pe fugă” – metaforic; sau viaţă adaptată în sistemul de valori al societăţii actuale – academic.
Chiar la vârste adolescentine ne punem problema adaptării la societatea în care trăim. Ne punem problema dacă ne-am adaptat sau nu la valorile şi la modul de viaţă al societăţii. Nu ne punem problema de ce “sufletul” nostru este aşa de greu adaptabil la aceste valori.
Nici eu nu mi-am pus, la vremea mea, problema de ce fiinţa mea (ca să nu mai zic suflet) manifestă inerţie la valorile societăţii. Mi se părea foarte “normal şi firesc”, să mă adaptaz acestor norme şi valori nescrise. Acum ştiu de ce: ele sunt opusul – ca să nu spun împotriva – unor valori naturale, cu care ne-a înzestrat natura încă de la naştere – valori care echilibrează fiinţa umană.
“Când pericolul este iminent, îţi dai seama deodată”… că este bine să trăieşti pentru tine. Atunci când este pusă în pericol, insăşi viaţa ta, abia atunci “îţi faci o recenzie” a vieţii de până atunci şi îţi dai seama că nu ai trăit pentru tine, ci pentru a agonisi.
04.07.07
Slow attitude
Din acelaşi text aflu şi despre atitudinea de viaţă/muncă “slow”. Revista Bussiness Week a constatat că muncitorii francezi, chiar dacă lucrează mai puţin (35 de ore pe săptămână), sunt mai productivi decât colegii lor americani sau britanici. Acest proces, de creştere a productivităţii muncii odată cu scăderea numărului de ore lucrate, s-a constatat şi în anumite întreprinderi germane.
S-a constatat că această atitudine slow, are repercusiuni asupra calităţii, atenţiei la detalii şi asupra vieţii oamenilor, prin mai puţin stres – adică o calitate a vieţii.
Dacă am particulariza atitudinea slow, la activitatea de programare, aş putea spune că mare dreptate are. Pe o listă de discuţii, despre programare, cineva a pus următoarea întrebare: de ce Linux-ul are mai puţine bug-uri decât Windows? Că (oarecum) normal ar fi să fie invers. La Windows, programatorii sunt în aceeaşi locaţie fizică şi pot vorbi între ei, se pot consulta, etc… iar la Linux, programatorii sunt dispersaţi pe întregul teriroriu planetar şi în plus, lucrează în timpul liber – când, practic, sunt ceva mai obosiţi – , nu în cele 8 ore de servici.
A răspuns un tip care lucra la MicroSoft: cei care programează Linux, o fac din pasiune, în timpul liber fără să-i bată nimeni la cap. Cei care programează Windows, o fac pentru a-şi câştiga hrana zilnică, în cele 8 ore de servici dar sub un mare stres… sunt frecvent “ameninţaţi” de agentul de marketing al firmei că până pe data zz.ll.aaaa aplicaţia trebuie să fie gata.
Cei de la Linux nu au termene, lucrează degajat (chiar dacă încetul) şi produc un lucru de calitate.
Fiecare are de ales în viaţă: cantitate sau calitate. Eu aş mai adăuga la cantitate şi o doză de stres suplimentar.
Slow Food
Din acelaşi e-mail, din care am citat anterior, am aflat, spre ruşinea mea , pentru prima dată de mişcarea “Slow Food”, care promovează ideea că oamenii trebuie să mănânce şi să bea lent pentru a savura mâncarea.
Sunt de acord cu această idee de savurare a gustului, dar mă opresc aici , în sensul că mişcarea amintită nu face distincţie între mâncarea preparată şi cea ne-preparată, cu ajutorul focului.
Am făcut o căutare cu bine-cunoscutul Google după cuvintele cheie “Slow Food”. Când am văzut numărul rezultatelor căutării mi s-a făcut oarece ruşine de ne-ştiinţa mea despre această mişcare, dar după ce am bifat Radio Butonul cu pagini scrise în româneşte mi-am mai revenit! Nu mică mi-a fost mirarea când am găsit pe net întregul mesaj din care am citat. Acest text este un articol (foarte bun, după părerea mea) dintr-un site. Un oarecare l-a copy-paste şi trimis pe lista de discuţii. Iar eu, m-am îmbolnăvit de copy-paste şi am aplicat procedeul mai departe în acest blog…
Interesant este, că acest concept de “Slow”, este baza unui concept (mişcare chiar) mai nou, numit “Slow Europe”. Ideea a pornit de la analizarea grabei şi nebuniei generate de globalizare, de dorinţa de a avea în cantitate mare (nivelul vieţii), opus la a avea calitate, calitate de viaţă, sau calitate umană.
Într-adevăr, ideea calităţii vieţii nu ne-o punem decât pentru perioade scurte de timp: cum a fost week-end-ul, cum a fost concediul, cum am petrecut sărbătorile, etc… Dar, cum am trăit viaţa, sau cum voi trăi viaţa – câţi oameni îşi pun aceste probleme/întrebări. Oamenii trăiesc (am vrut să spun trăim dar aş minţi… de mai bine de 10 ani am început să mă desprind de acest obicei) în virtutea unor obiceiuri, a unor tradiţii (de familie, de localitate sau zonă geografică, de popor sau naţiune). Oamenii nu fac ceea ce le place, atunci când le place. Ei fac ceea “ce se face”, atunci “când se face”.
La anumite sărbători manâncă miel… că aşa se face. Păi mie dacă nu-mi place carnea de miel. de ce să mănânc… chiar de Paşti? Mulţi mi-au spus că aşa este creştinismul, religia “în care trăiesc”. Baza acestei religii este Biblia, iar esenţa este învăţătura lui Iisus. Dacă obiceiul mâncatului mielului în anumite perioade ale anului, era atât de important pentru a fi creştin, de ce nu a fost amintit de Iisus? Nu mă refer doar la mâncatul mielului, ci la toate celelalte obiceiuri: ascultăm colinzi de crăciun, mâncăm peşte doar când e “lăsare de peşte”, etc… Aceste “evenimene” sunt consemnate în calendar, dar Iisus a spus ceva despre ele?
Cultura colectivă suedeză
Într-un e-mail un tip zicea cam aşa:
“Trebuie să menţionez că nu cunosc un alt popor care să aibă o cultură colectivă ca a suedezilor. Vă voi povesti o scurtă istorie doar ca să vă faceţi o idee: prima dată când m-am dus în Suedia, în 1990, unul dintre colegii mei suedezi mă aducea la serviciu în fiecare dimineaţă cu maşina lui. Era în septembrie, era frig şi fulguia. Ajungeam foarte repede la întreprindere şi el parca maşina tot timpul foarte departe de intrare. În fiecare dimineaţă vin în jur de 2 mii de angajaţi cu maşina la serviciu.
În prima zi nu am făcut nici un comentariu, nici în a doua sau în a treia, dar în una din zilele ce au urmat, cu un pic mai multă încredere, l-am întrebat pe colegul meu:
- Aveţi locuri de parcare fixe aici? Am văzut că parcarea este complet goală când ajungem şi totuşi tu parchezi la coadă?
Iar el mi-a răspuns pur şi simplu!
- Nu, dar cum noi ajungem foarte devreme, avem tot timpul să mergem până la intrare, dar cei care ajung mai târziu au mai multă nevoie să găsească locuri mai aproape de intrare, nu crezi?
Imaginaţi-vă ce faţă am făcut. Şi acest lucru a fost suficient ca să-mi schimb în profunzime mentalitatea!”
Termenul de “cultură colectivă”, desemnează practic, un “spirit de echipă”, un respect faţă de co-echiperi; faţă de ceilalţi membri ai comunităţii.”parca maşina tot timpul foarte departe de intrare”… iniţial am crezut că suedezul este adept al mesului pe jos şi încerca să-şi găsescă un motiv de a merge pe jos
“Era în septembrie, era frig şi fulguia”… nu numai că omul mergea pe jos, respectându-şi colegii de muncă întârziaţi, dar o făcea cu anumite sacrificii personale: mergea prin frig, prin zăpadă… şi nu a pomenit nimic despre ideea de a-ţi ajuta aproapele.
În ziua de azi există un curent ideologic, mai mult religios, de a-ţi ajuta aproapele. Oare nu e mai frumos/util/uman, să-l respecţi mai întâi, şi după aceea să-l ajuţi? Oriunde mergeţi, întâlniţi oameni care se laudă că ei vor să-şi ajute aproapele dar, aceiaşi oameni scuipă pe jos – pe trotuare sau pe scările blocurilor; te îmbrâncesc să intre ei primii pe uşa magazinului… numai aşa… că se cred ei mai şmecheri. Ce câştigă din asta?
“a fost suficient ca să-mi schimb în profunzime mentalitatea!”… Da! este vorba de o întreagă mentalitate, de o întreagă atitudine de viaţă. Nu am o mentalitate de a-mi ajuta aproapele dar sunt foarte preocupat de ideea de a-mi motiva corect anumite gesturi, fapte. Fac anumite acţiuni numai dacă am nişte rezultate, nu le fac doar pentru a-mi “gâdila orgoliul” propriu!
Îmi aduc aminte de parodia versurilor lui Eminescu:
“Pe lângă plopii fără soţ
Adesea eu treceam
Aş fi trecut şi printre ei,
Dar ce ghişeft aveam!”
04.01.07
Osho – ai râs vreodată de tine?
Oamenii se uită atent numai la alţii; niciodată nu se deranjează să fie atenţi la ei înşişi. Fiecare e atent ce face cealaltă persoană, ce poartă cealaltă persoană, cum arată… Toată lumea urmăreşte; este atentă. Atenţia nu e ceva nou care trebuie introdus în viaţa ta. Ea trebuie doar să fie adâncită, luată de la alţii şi atântită asupra sentimentelor tale, a gândurilor tale şi a stărilor tale de spirit şi în sfârşit, asupra privitorului însuşi.
Într-un tren, un evreu stătea vizavi de un preot. La un moment dat evreul a întrebat: “Spune-mi, sfinţia ta, de ce porţi gulerul cu spatele în faţă?”
- Pentru că sunt părinte, a răspuns preotul.
- Şi eu sunt părinte, dar nu port gulerul invers.
- Oh, dar eu sunt părinte pentru mii de suflete, a spus preotul.
- Atunci poate că ar trebui să porţi pantalonii cu spatele în faţă.
Oamenii sunt foarte atenţi la ce fac ceilalţi.
Doi prieteni au ieşit la plimbare. Dintr-o dată, a început să plouă.
- Deschide repede umbrela! spuse unul dintre ei.
- N-are nici un rost. Umbrela mea e plină de găuri, răspunse prietenul lui.
- Şi atunci de ce ai mai luat-o?
- Nu m-am gândit că o să plouă.
Râzi cu mare uşurinţă de faptele caraghioase ale altora, însă ai râs vreodată de tine? Te-ai surprins vreodată făcând ceva caraghios? Nu, tu nu eşti niciodată atent la tine. Toată atenţia ta se îndreaptă spre ceilalţi, iar asta nu e de nici un ajutor.
“însă ai râs vreodată de tine?”… He, he, he!!! şi încă de câte ori… Încă din anii liceului aveam acest obicei. Cel mai mult râdeam, impreună cu colegii, de nasul meu
Posed, nativ, un organ de simţ al mirosului bine dezvoltat. Chiar dacă grupul Vacanţa Mare, îmi place din alte motive, tebuie să recunosc faptul că îl “candidez” pe Radu Pietreanu, nu numai ca nume (Radu), ci şi ca dimensiune a olfactivului!!!!Aduc iarăşi în prim plan comentariul care mă denumea demiurg, şi subliniez că astfel de luări la mişto nu au nici un efect asupra mea. Ba în plus, aş putea trage concluzia că astfel de persoane nu se simt bine în pielea lor şi vor, pe orice cale, să se bage în seamă!
Generalizând; sunt mulţi care, găsind un blog, încearcă să-l ia peste picior pe cel care a scris. De ce? Cu ce îl deranjează pe el faptul că X-ulescu a scris ceea ce a scris în blog-ul lui? Nu-ţi place nu citi. De ce îi critici pe alţii? Internetul e destul de mare, are loc oricine.
Oricine îţi poate căuta semeni în gândire şi simţire!
Testele de salivă
Oamenii de ştiinţă (din domeniul medical) au început să investigheze saliva, ajungând la concluzia că pot diagnostica, cu ajutorul acesteia, anumite boli. Copii mai jos un fragment dintr-un mesaj:
“Hepatita, boala Alzheimer sau oreionul ar putea fi diagnosticate prin analiza proteinelor din salivă, spun cercetătorii americani.
… cel mai devreme în 2011, afirmă cercetătorii de la Dental Research Institute at the University of California, citaţi de Washington Post.
Testele de salivă au avantajul major că sunt mai uşor de făcut, iar diagnosticul poate fi pus într-un timp mai scurt, până la agravarea bolii. În prezent, testele de salivă pot depista deja cancerul de gură, în proporţie de 90%, precum şi unele boli autoimune. Pentru aceasta, cercetătorii au analizat o parte dintre proteinele şi moleculele ARN din salivă.”
Şi acum, să ma dau eu şmecher
, povestind ideile ce le am. O să fac o mică paranteză, amintind/link-uind un comentariu (de aici) al unei persoane, care prin exprimarea “DEMIURGULE !” crede că-mi va răscoli un oarece orgoliu personal. Nici vorbă , îmi ştiu de lungul nasului, iar ipotezele ce le scriu mai jos (şi altele, mii, ce gârâie prin capul meu… printre neuronii obosiţi de clase Java…) nu sunt de natură să mă facă canditat la titlul de “buricul pământului”! ai multe, în postul viitor/următor.
Deci! Oamenii de ştiinţă au ajuns la concluzia că testele de salivă ar putea diagnostica anumite boli. Prin extensie: omul are 5 (cinci) simţuri. Excluzând simţul tactil (pipăiala ), toate celelalte 4 (patru) au organele de simţ amplasate în zona capului: ochii, urechile, nasul, gura/limba.
Dacă avem în vedere că omul este un sistem deschis, având schimb de energie şi materie cu mediul înconjurător, aceste patru organe de simţ constituie tot atâtea “porţi de acces”, prin care fiinţa umană interacţionează cu mediul.
La o observaţie grosieră a organelor de simţ, putem afirma că ele au nu numai o componentă receptivă ci şi una emisivă. Fiecare organ emite (sau folosind un termen mai medical – secretă) anumite substanţe:
- gura
- simte gustul,
- secretă salivă.
- nasul
- sinte mirosul,
- secretă “secreţia nazală” , nu folosesc denumirea populară…
- urechile
- simt sunetul,
- secretă… ceara… sau cum vreţi să o denumiţi.
- ochii
- simt lumina,
- secretă lacrimile… şi alte secreţii (de ex.: denumire populară: puchi)
De ce numai saliva (ca secreţie a unui organ de simţ) ar putea constitui un element de analiză în diagnosticarea unor boli? De ce nu şi celelalte 3 secreţii? Se ştie că ochii (mai exact irisul) era folosit de anticii orientali pentru diagnoza multor boli.
Există boala numită sinuzită. Este o “umplere” a unor cavităţi din cutia craniană cu un lichid. Aceste cavităţi nu sunt doar în zona nasului… sunt răspândite pe suprafaţa întregii cutii craniene.
De mici copii, suntem educaţi că nu este frumos să ne scobim în nas sau urechi. Oare nu cumva, aceste secreţii (din nas şi din urechi) care pot fi “scociorâte” sunt anumite substanţe pe care organismul uman încearcă să le elimine, iar noi – oamenii moderni – nu le lăsăm/ajutăm să părăsească organismul? Oare nu cumva, lăsându-le în nas şi urechi, ele se adună, umplând acele sinusuri? Şi sinuzita dă mari dureri de cap – la propriu vorbesc!
