Скачать программки на комп Карта сайта Samsung gt s3600 скачать игры Карта сайта Скачать дрожь земли 3 Карта сайта Tekken 6 скачать бесплатно торрент Карта сайта Катя чили скачать бесплатно Карта сайта Vkracker 5 скачать Карта сайта Скачать cell Карта сайта Скачать порно сестер Карта сайта Скачать суперзвезда Карта сайта Саруханов зачем вернулась ты скачать Карта сайта Ла2 скачать бесплатно Карта сайта Acdsee keygen скачать Карта сайта

Archive for March, 2007

03.31.07

Osho – mintea şi judecata

Posted in Ce au spus... at 9:16 am by rast

Mintea nu se poate menţine într-o atitudine lipsită de judecată. Dacă o forţezi să fie astfel, se produce o blocare a inteligenţei. Atunci mintea nu mai poate judeca aşa cum trebuie. A adopta o atitudine lipsită de judecată nu este un lucru care să ţină de sfera minţii. Numai o fiinţă care a transcens mintea poate să fie liberă de judecată; altfel ceea ce pare a fi o afirmaţie validă, un lucru valabil, este numai o aparenţă. Orice hotărăşte mintea, orice afirmă ea, este poluat de condiţionările sale, de prejudecăţile sale – tocmai acestea o fac să judece. De exemplu: vedeţi un hoţ. Faptul că el fură este ceva real, nu contestă nimeni asta; prin urmare, afirmaţi despre el un anumit lucru. Şi, fireşte, faptul de a fura nu este bun; astfel încât atunci când afirmi despre un om că este hoţ, mintea ta spune: “Ai dreptate, afirmaţia ta este adevărată”. De ce ar fi însă un hoţ rău? Şi ce este de fapt răutatea? De ce a fost oare obligat să fure? Iar acţiunea de a fura este numai una din acţiuni: pe baza acesteia afirmaţi ceva aflat în legătură cu întreaga persoană. Şi afirmaţi despre individul respectiv că este un hoţ. El face însă şi alte lucruri, nu numai faptul de a fura. Poate că este un pictor talentat, poate că este un dulgher bun, poate cântă frumos sau dansează bine; acel om poate avea o mie şi una de calităţi. Omul, în întregul său, este mult mai vast, iar faptul de a fura reprezintă o singură acţiune. Şi nu poţi să te bazezi numai pe această acţiune pentru a afirma ceva despre întreaga sa fiinţă. Nu o cunoşti deloc, şi nu cunoşti nici măcar acţiunea care a avut loc, condiţiile care au determinat-o. Poate că şi tu ai fi furat în acele condiţii. Poate că în condiţiile respective faptul de a fura nu este ceva rău, deoarece fiecare acţiune depinde de circumstanţele în care se produce. Dacă priveşti lumea din jurul tău şi observi condiţionările oamenilor, părerile lor despre ceea ce este bine şi rău, corect şi greşit, vei vedea – pentru prima dată - că şi propria ta minte face parte dintr-o anumită secţiune a omenirii. Ea nu conţine nimic adevărat; este doar o parte. Şi tot ceea ce priveşti prin intermediul acestei minţi poartă în sine amprenta faptului de a judeca.


Judecata (a judeca anumite evenimente, în momentul în care produc şi au efecte asupra ta, direct) apare ca efect al unor mentalităţi, principii, reguli, pe care ni le impunem ca fiind corecte şi de ne-încălcat. Să dau un exemplu din cele trăite de mine.Nu aş putea spune că am fost un elev silitor  :) şi nici că sunt un tip foarte manierat dar, de câte ori vedeam, pe străzile oraşului sau drumurile ţării, încălcându-se regulile de circulaţie sau de un minim bun simţ, apărea, în mintea mea, un fenomen de judecare a evenimentului respectiv, urmat de “încriminarea” făptaşului şi o oarecare stare de nervi.Am încercat să elimin, sau mai bine zis – să controlez, acest obicei de a judeca evenimentele apărute, dar m-am dat seama că este foarte greu.Primul lucru cu care “m-am luptat” a fost aglomeraţia, îmbulzeala. Cine nu se enervează în astfel de situaţii? Dă unu’ peste tine şi te împinge… te uiţi la o tarabă, trece unu’ cu o geantă şi îţi trage una peste picioare… Când se întâmplă un astfel de eveniment neplăcut, imediat apare şi starea de disconfort, de judecare mentală.     

Aaaa!!! dar am uitat ceva – nu-ţi poţi pune problema de a elimina judecarea celorlalţi (sau a unor evenimente din viaţa de zi cu zi) inainte de a obţine un control al gândurilor. Sau, cu alte cuvinte, o mare putere de concentrare. Concentrare îndreptată asupra “strunirii” anumitor gânduri.

Pentru a mă antrena în această practică de a nu mă mai enerva când lumea din jur nu este atentă şi te loveşte… am început să frecventez locuri aglomerate şi să fiu atent la gândurile care apar. Am practicat acest “antrenament” aproape un an de zile şi aş afirma că sunt mulţumit de rezultate.

Un gând pe ne-gândite, mi-a sugerat, în aceste momente când scriu, dacă aş putea găsi un termen de comparaţie a antrenamentului şi a rezultatelor lui. Cu ce le-aş putea compara? Cine mai face astfel de antrenamente? Cine îşi pune problema de a nu se enerva atunci când cineva îl deranjează?

Soluţia, aproape mejoritar adoptată, este să-l consideri pe cel care te deranjează un nesimţit şi să judeci gestul lui ca fiind necivilizat. Da! dar el rămâne cel cine este, iar tu ai pierdut ceva energie şi stare de echilibru. “Nesimţitu’” n-a pierdut nimic şi nici n-a câştigat ceva. A rămas acelaşi. Şi, pe deasupra, se poate întâmpla să te mai întâlneşti cu el şi acelaşi eveniment stânjenitor.

Ce rămâne de făcut? Să-ţi modifici tu, “punctul de vedere” din care priveşti lucrurile, astfel încât să elimini stările de disconfort care pot apărea în fiinţa ta.

“El face însă şi alte lucruri, nu numai faptul de a fura. Poate că este un pictor talentat”… ideea cu relativitatea ca furtul să fie ceva musai rău sau de a găsi ceva bun în el  :)   mă duce cu gândul la haiducii poporului român. Ei nu furau… luau de la cei care aveau prea mult şi dădeau celor care nu aveau de ajuns…

“iar faptul de a fura reprezintă o singură acţiune. Şi nu poţi să te bazezi numai pe această acţiune pentru a afirma ceva despre întreaga sa fiinţă”… HOPAAAA!!! aici “am la activ” o experienţă personală proprie. Aveam un coleg de servici (acu’ vreo 7 ani) cu care am devenit foarte buni amici (observaţi că nu am spus prieteni, am despre această noţiune, o părere deosebită). Cu timpul mi-am dat seama că atitudinea lui în viaţă este să câştige prin mici furtişaguri.

Într-o delegaţie, a vrut să vorbim la recepţia hotelului, să ne dea o chitanţă mai scumpă pe care să o decontăm… fel de fel de mici “potlogării” de acestea… de a câştiga ceva (cât de puţin) din aproape orice acţiune. La el nu se întâmpla o acţiune de a fura ceva; era o atitudine de viaţă, de a smulge celor din jur oarece beneficii.

După părerea mea, faptul de a fura se poate clasifica în două mari categorii:

  • furt întâmplător, cu o motivaţie bine definită, pentru cel care fură – şi care poate fi scuzabilă în anumite circumstanţe
  • atitudine de furăcios – care urmăreşte să păcălească chiar şi pe cel de langă el; ca să nu zic amici.

Şi din tipul 2 există oameni… am cunoscut eu unul.

Aceştia nu cred că pot fi scuzaţi, în nici o circumstanţă. Ori e un fel de boală (cleptomanie), ori o deficienţă de educaţie.

03.30.07

Motivaţia intrinsecă

Posted in Succesul at 12:44 pm by rast

Am primit recent, pe lista de discuţii: TIC-Lobby, un mesaj care vreau să-l citez în blog, fiind o fină şi profundă observaţie asupra vieţii secolului XXI… Dar mai întâi citatul:


 

“… copiii se nasc cu o curiozitate uimitoare de a descoperi lumea din jur; dovada e cantitatea (şi calitatea) lucrurilor pe care le învaţă în primii ani de viaţă (de la mersul pe jos, la ănsuşirea unei limbi, etc…). Nu am ştiinţă de nici un prunc care să se fi născut cu predispoziţie către furt.

În prima zi de şcoală majoritatea copiilor încă mai au o mare parte din curiozitatea înnăscută, şi nu cred să aibă nici un furt la activ.

Pe când îşi primesc diploma de absolvire e o raritate dacă mai dai peste câte unul care să fie curios să mai înveţe ceva. Şi încă poate şi mai puţini care să nu fi furat până atunci (măcar un copiat la lecţia de latină, şi tot tre’ să fie ceva).

Ce se întâmplă între cele două momente se numeşte şcoală!”


“copiii se nasc cu o curiozitate uimitoare”… Aici mi se pare cheia motivaţiei intrinseci, promovată de psihologia modernă. Dacă vreţi o altfel de exprimare: motivaţia intrinsecă este efectul curiozităţii native.Am rămas cu o deprindere veche, de a despica firul în patru şi de a merge “din efect în cauză”. Nu numai în medicină, dar în orice domeniu al vieţii, dacă vrem să avem efecte asupra evenimente din viaţă, trebuie căutată sursa ce produce acele evenimente sau, altfel spus, cauza producerii evenimentelor.  

Dacă vrem să ne revină motivaţia inrinsecă, trebuie să acţionăm asupra curiozităţii. Se pare că această curiozitate nativă este diminuată, şi chiar eliminată, odată cu înaintarea în vârstă şi/sau asimilarea, pe cale educaţională, a sistemului de valori al societăţii moderne.

În această ordine de idei, se pare că nu curiozitatea este “cauza rădăcină”. Şi ea, la rândul ei, este un efect al altei cauze… hai să o numim “primordiale”. dar care ar fi această cauză primordială? Cauză care determină, în primă instanţă, curiozitatea nativă, şi în faza II-a, motivaţia intrinsecă.

Acest subiect, al unei motivaţii de viaţă, fie ea şi intrinsecă  :) , este foarte familiar mie, nu numai din teorie, ci şi din practică. Şi să fiu sincer… mi-a dispărut această motivaţie de vreo 2-3 ani. La început s-a diminuat, iar mai apoi a dispărut complet!

Din acest motiv am început să “despic firul în patru” despre ideea motivaţiei de viaţă. Din acest punct de vedere, aş putea compara ceea ce mi s-a întâmplat mie, cu ideea din cartea Martin Eden, al lui Jack London. Copil/adolescent fiind am început să văd lumea. Am început cu un oarecare optimism şi încredere în ceea ce eu numeam “oameni maturi”. Odată ce am înaintat în vârstă şi am cunoscut oameni… mari (ca să nu zic bătrâni :( ), am fost foarte dezamăgit! Aceşti oameni sunt foarte haotici, dezorganizaţi – ca să folosesc nişte cuvinte academice.

De fapt, acesta este sistemul de valori al începutului mileniului III! Bazat pe satisfacerea unor plăceri primare. A unor plăceri bazate pe simţuri, pe cele 5 simţuri care fac legătura cu lumea exterioară. “Lumea interioară”/sentimentele/simţămintul este neglijată. Psihologia modernă a sesizat deficienţele sociale, dar încearcă “să le cârpescă” cu diverse medicamente… nu pune accent pe conştiinţă. Doar dă conştientului omului nişte surogate…

03.25.07

Print Preview în Java

Posted in Java, Uncategorized at 7:13 pm by rast

La programul la care deja lucrez (o aplicaţie care trebuie să printeze un raport) trebuie să se scoată la imprimantă anumite rapoarte despre activitatea curenta a staţiei. Nu intru în amănuntele tehnice ale datelor ce trebuie “raportate”/printate, important este, că ar fi util pentru operator, să vadă, înainte de a printa raportul, o previzualizare a acestuia. Cu alte cuvinte un Print Preview, aşa cum există în majoritatea aplicaţiilor serioase  :) .

Da! Dar eu am început să fac aplicaţia în Java şi am dat o căutare pe Google despre Print Preview în Java. Nu mică mi-a fost mirarea când am văzut că există astfel de clase de previzualizare, dar pe bani. Lumea deja s-a gândit la o modalitate de a face bani, completând paleta largă a claselor SDK Java cu alte utilităţi.

Nu numai că am găsit şi o ierarhie de clase free (adică gratuite), dar am început să le şi folosesc… sau mai bine zis, să le adaptez nevoilor mele, integrându-le în aplicaţia de care vorbeam.

Deja mi-am pus problema de a scrie o ierarhie de clase generalizatoare pentru un Print Preview în Java. Deja, aceasta ar fi o primă idee  :)   de a “pune în vânzare” un modul utilizabil în aplicaţii Java.

Întreaga aplicaţie începe să se apropie de 1500 de linii. Cea mai mare aplicaţie în Java, scrisă de mine în Notepad, se ridică la 8800 de linii. Sunt curios dacă aplicaţia curentă va depăşi acest număr de linii, având în vedere faptul că voi extinde funcţionalităţile ei cu alte module:

  • un modul de imprimare a unui aviz de însoţire a mărfii
  • un modul de imprimare facturi – nefiind mare diferenţă între aviz şi factură
  • un modul de gestionarea stocurilor.

Osho – singurătate şi solitudine

Posted in Ce au spus... at 2:08 am by rast

Omul nu a învăţat încă să guste frumuseţea solitudinii. El caută mereu să se angajeze într-o relaţie, să fie cu cineva – cu un prieten, cu un părinte, cu o soţie sau un soţ, cu un copil… cu cineva. El a creat societăţi, cluburi – Lyon Club, Rotary Club. El a creat partide politice, ideologice. El a creat religii, biserici. Însă toate acestea sunt necesare pentru a-l face să-şi uite singurătatea. Fiind în mijlocul acestor mulţimi încerci să uiţi ceva, ceva de care îţi aminteşti uneori în întuneric: că te-ai născut singur, că vei muri singur, că indiferent ce ai face, trăieşti singur.

Orice efort de evitare a singurătăţii eşuează şi va eşua, deoarece este împotriva legilor fundamentale ale vieţii. În fond, nu ai nevoie de un surogat care să te facă să-ţi uiţi singurătatea; trebuie doar să devii conştient de singurătatea ta, care este o realitate. Iar faptul de a o experimenta, de a o simţi, este atât de frumos tocmai pentru că reprezintă eliberarea de mulţime, de turmă, de celălalt. Este eliberarea de teama de a fi singur. E de ajuns să auzi cuvântul “singur”, că îţi şi aminteşti de o rană; ai nevoie de ceva pentru a umple acest gol care te răneşte. Ai nevoie de cineva pentru a-l umple. Cuvântul “solitudine” nu are acelaşi sens – de rană, de gol care trebuie umplut. Solitudine înseamnă pur şi simplu împlinire. Eşti un întreg; nu este nevoie de nimeni altcineva pentru a te completa. Încearcă deci să găseşti centrul tău lăuntric în care eşti totdeauna singur, în care singurătatea a fost întotdeauna perfectă. În viaţă, în moarte sau oriunde ai fi, eşti mereu singur. Însă această solitudine este atât de plină – nu este nici un gol -, atât de completă, atât de încărcată cu toate darurile vieţii, cu toate frumuseţile şi binecuvântările existenţei, încât imediat ce ai gustat din propria ta singurătate, durerea va dispărea. În locul ei se va naşte un ritm nou, de o extraordinară blândeţe, pace, fericire şi binecuvântare. Aceasta nu înseamnă că un om care este centrat în solitudine nu îşi poate face prieteni; în realitate, numai o asemenea fiinţă poate avea prieteni, deoarece pentru el prietenia nu mai reprezintă o nevoie, ci o împărtăşăre. Fiinţa umană are atât de mult, încât poate împărţi cu alţii.


“Omul nu a învăţat încă să guste frumuseţea solitudinii”… ca în orice traducere, şi aici am o reţinere asupra exprimării: “nu a învăţat încă” – ne duce cu gândul la ideea că omul se naşte cu sentimentul singurătăţii şi va trebui să înveţe, în timpul vieţii, să guste din sentimentul solitudinii.        

Întrebarea care se pune: un copil mic, 10-12 luni sau chiar 1-2-3 ani, are sentimentul singurătăţii? Eu îmi aduc aminte, din copilărie, că nu sinţeam lipsa unor “parteneri” de joacă. Nici alţi copii. Nici ei nu au nevoie de colegi… se descurcă singuri. Imaginaţia şi spontaneitatea nativă le asigură un mediu de viaţă (ca să nu zic joacă  :) ) în care îşi pot desfăşura activitatea, fără a simţi nevoia unor parteneri.

Da! dar aceşti copii, sau mai bine zis conştientul lor, sunt, în oarecare măsură, în contact cu Adevăratul lor Eu interior (corpul cauzal). Sentimentul singurătăţii apare odată cu trecerea anilor şi “îndepărtarea” conştientului de Adevăratul Eu. Această îndepărtare nu este un fenomen natural. Ea se instalează ca urmare a interpunerii, între conştient şi Adevăratul Eu, a mentalului fiecărei persoane; încărcat şi el, de fel de fel de idei, concepţii, reguli de viaţă, etc.

Solitudinea este în natura umană. Oamenii, copiii, se nasc solitari. Sistemul de valori ai societăţii îi/ne învaţă că nu este bine să trăim singuri, că este bine şi frumos să ne înconjurăm de oameni gălăgioşi.

“deoarece este împotriva legilor fundamentale ale vieţii”… e frumoasă exprimarea cu: “legile fundamentale” – dar îmi place să numesc aceste legi: viaţă naturală – adică, aşa cum natura a creat viaţa. O numesc natură, pentru că, după părerea mea, în acest caz, nu are importanţă dacă viaţa a fost creată de o forţă supra-naturală (Dumnezeu) sau de “supa primordială” şi BigBang.

Nu! Natura nu ne-a “condamnat la singurătate”, aşa cum ar putea afirma o persoană cuprinsă de o filozofie pesimistă (gen Cioran). Natura ne-a creat unitari, astfel încât să trăim în solitudine, dar noi, începând din fragedă copilărie, începem să ne “fragmentăm” – să nu mai dăm importanţă acelor mici simţiri – şi în final să ajungem să trăim cu un puternic sentiment al singurătăţii.

“tocmai pentru că reprezintă eliberarea de mulţime, de turmă, de celălalt”… un lucru cu care nu prea sunt de acord! Echilibrul (frumuseţea) solitudinii rezidă din adevărata menire a omului. Dacă vreţi o comparaţie… să ne imaginăm un mecanism format din multe, multe piese. O roată dinţată, care face parte din acest mecanism, oriunde am pune-o, singură – nu reprezintă nimic. Ea are o valoare, doar în cadrul acelui mecanism. Aşa şi omul: solitudinea este adevăratul loc al lui… mecanismul din care face parte!

“atât de completă, atât de încărcată cu toate darurile vieţii”… Da! Într-adevăr! În primele momente de trăire a solitudinii (aceste momente pot fi luni sau chiar ani) ai senzaţia că este ceva nemaipomenit, ceva extraordinar. Şi acest lucru, din cauză că eşti obişnuit să conştientizezi un sentiment de singurătate, iar fiinţa umană trăieşte şi gândeşte prin comparaţie. Comparativ cu starea de singurătate, solitudinea este ceva extraordinar dar, odată ce te obişnuieşti cu starea de conştiinţă de solitudine, acest lucru nu ţi se mai pare extraordinar, ci natural.

După mult timp de trăire în solitudine devii conştient că asta este starea naturală a fiinţei umane şi singurătatea este doar “o deviere” de la adevărata condiţie umană, aşa cum a fost ea creată de natură.

“numai o asemenea fiinţă poate avea prieteni, deoarece pentru el prietenia nu mai reprezintă o nevoie”… dacă ar fi să vorbim despre egoism… aproape toţi oamenii care îşi fac prieteni din nevoia personală de a-şi alunga singurătatea pot fi învinuiţi, într-o oarecare măsură, de egoism.

Ideea de a avea prieteni/prieten (pe X sau pe Y…) trebuie să aibă la bază alte criterii decât nevoia de a alunga sentimentul singurătăţii personale.

03.24.07

Maximă adevărată

Posted in Adevărul at 10:35 pm by rast

Petrece atât de mult timp transformându-te pe tine însuţi, încât să nu îţi mai rămână timp să îi critici pe alţii.


Exprimarea de mai sus am găsit-o pe net. Ideea nu e nouă. O practicam de multă vreme, fără a-mi impune acest lucru. Petreceam/petrec atât de mult timp cu mine însămi, încât nu mai am timp pentru anumite activităţi considerate “normale” în zilele noastre. De exemplu nu mă mai uit la filme. Multă lume se miră de acest lucru şi mă consideră a-normal. dar nu mai am tip să urmăresc filmele… neuronii mei sunt solicitaţi de alte job-uri; sunt solicitaţi să rezolve probleme reale, din viaţa cotidiană – nu să înţeleagă tot felul de idei, mai mult sau mai puţin SF, din diverse filme.

03.23.07

Osho – iluminarea

Posted in Ce au spus... at 11:22 pm by rast

Nici o fiinţă umană meditativă nu s-a sinucis sau nu a înnebunit vreodată; dimpotrivă, a devenit tot mai echilibrată, tot mai armonioasă, ajungând până la armonia cea mai deplină – non-mentalul.

A ajunge la non-mental înseamnă a atinge starea supremă. Nu există nimic mai presus, deoarece non-mentalul este pace, este tăcere, este beatitudine. Non-mentalul este divinul, este nemurirea, este eternitatea.

Psihologia occientală se învârte în jurul rădăcinilor. Ea nu a ajuns însă la frunze, la flori şi la fructe. Nici nu se pune problema să pătrundă în domeniul non-mentalului; ea nu a fost în stare să cuprindă totalitatea nici măcar în domeniul mental. Iar dacă nu cunoaşteţi întregul domeniu al mentalului, nu puteţi face saltul în non-mental.


În sfârşit am găsit (am primit pe o listă de discuţii) o oarecare definiţie a termenului de iluminare. Un termen, destul de des utilizat, dar care nu are o definire cât de cât, adică: cum este o fiinţă iluminată? Ce trăsături deosebite, faţă de ceilalţi oameni, are? În citatul de mai sus, ca de fapt în toate scrierile lui Osho, nu aş fi de acord cu termenul de non-mental. Acest termen duce cu gândul la o dispariţie a mentalului, a minţii… ceea ce ar putea lansa ideea că ar fi tot una cu “spălarea creierului”.

Ceea ce se defineşte ca “non-mental” nu este deloc o uitare, o neglijare/abandonare a unor cunoştinţe dobândite, ci mai degrabă o “ne-filtrare” a evenimentelor cotidiene prin aceste cunoştinţe mentale.

03.19.07

Adevăruri

Posted in Adevărul at 6:52 pm by rast

  1. Eşti inteligent dacă nu crezi decât jumătate din ceea ce auzi; eşti înţelept dacă ştii care jumătate!
  2. Minţile ilustre discută idei, inteligenţele medii discută evenimente, iar minţile reduse îi discută pe alţii!
  3. Experienţa este cel mai prost învăţător. Ea ne dă întâi examenul şi numai după aceea lecţiile!
  4. Înfrângerea nu este decât a celor care o acceptă. Un om trebuie să fie destul de mare să-şi recunoască greşelile, suficient de deştept ca să înveţe din ele şi îndeajuns de tare ca să le îndrepte!
  5. Ca să ajungi mare nu este suficient să fii puternic, trebuie să mai şi ştii cum să-ţi foloseşti această putere!
  6. Cel mai sigur semn că cineva nu este important este silinţa cu care îşi dă importanţă!
  7. Unii oameni cred greşit că opusul dragostei este ura, când de fapt este indiferenţa!
  8. Este imposibil să-i ridici pe alţii la un nivel mai înalt decât acela la care te afli tu însuţi!
  9. Unii oameni vorbesc din experienţă; alţii: din experienţă, nu vorbesc!
  10. Nu este suficient să ai o minte bună, trebuie să ştii să o foloseşti bine!
  11. Intuiţia este o calitate a femeii care o ajută să-şi contrazică bărbatul inainte ca acesta să apuce să deschidă gura!
  12. Ce defigurantă este invidia! Oamenii suflă în lumânările altora doar ca să fie văzută mica lor luminiţă!
  13. În viaţă este ca şi la bal mascat: când toată lumea îşi scoate masca, se duce veselia!
  14. Când cineva spune că are o conştiinţă curată, asta înseamnă, de obicei, că are şi o memorie proastă!
  15. Când vrei să lauzi un copil, laudă-i faptele, nu-l lăuda pe el! Făcând astfel, vei încuraja comportamentul, nu mândria!
  16. Un copil este un înger ale cărui aripi se micşorează pe măsură ce îi cresc picioarele!
  17. Suntem înclinaţi să credem nu ceea ce este adevărat, ci ceea ce ne place!
  18. Curajul este capacitatea de a te purta aşa cum trebuie chiar şi atunci când eşti pe jumătate mort de frică!
  19. A fi curajos nu înseamnă a te arunca înainte în primejdie, cu orice risc, ci a fi hotărât să fii întotdeauna de partea adevărului!
  20. Primul pas către biruinţă este să ştii cine-ţi este duşmanul!
  21. Cea mai sigură cale spre bucurie este să cauţi să faci o bucurie altuia!
  22. Cuvintele frumoase pot fi scurte şi uşor de spus, dar ecoul lor ţine vreme îndelungată!
  23. Cea mai mare răsplată pentru strădaniile unui om nu este ceea ce câştigă prin munca sa, ci ceea ce devine prin ea!
  24. Ceartă-ţi prietenul în ascuns şi laudă-l în public!
  25. O ceartă este o întrecere în care fiecare vrea să aibă primul… ultimul cuvânt!
  26. Înţeleptul gândeşte în tăcere, prostul vorbeşte fără să gândească!
  27. Învaţă şi din greşelile altora, nu vei avea timp să le faci tu pe toate!
  28. Lacrimile vărsate pentru tine dovedesc slăbiciune, cele vărsate pentru alţii sunt un semn de putere!
  29. Luna de miere este un concediu pe care ni-l luăm înainte de a lucra pentru un nou şef!
  30. Cu cât un om ştie mai puţin, cu atât este mai uşor de convins că ştie totul!
  31. Ideile sunt ca şi copiii; ale tale sunt cele mai frumoase!
  32. La cei mici, naivitatea este inocentă; la cei mari, ea este… inconştientă!
  33. Fii bucuros când necazurile au ajuns la culme, orice ţi s-ar întâmpla, nu poate să-ţi fie decât mai bine!
  34. Optimistul găseşte o ocazie în fiecare situaţie dificilă!
  35. Pesimistul găseşte ceva dificil în orice ocazie!
  36. Majoritatea oamenilor, atunci când îţi cer părerea, nu-ţi vor sfatul ci doar… sprijinul!
  37. Când o femeie nu vorbeşte, să n-o întrerupi pentru nimic în lume!
  38. Un bărbat înţelept nu îşi contrazice nevasta. Aşteaptă până o face ea singură!
  39. Sunt două categorii de vorbitori: unii care n-au nevoie de nici o introducere şi alţii care… nu merită nici un fel de introducere!
  40. Un prieten este unul care-ţi ştie toate defectele şi totuşi mai are ochi să-ţi vadă şi calităţile!
  41. Iubind pe cineva, l-ai luat în sufletul tău, fără ca el să piardă ceva!
  42. Este în general ştiut că adevăratul caracter al cuiva se vede şi din prietenii pe care… nu şi-i face!
  43. Dacă nu poţi spune ceva bun despre prietenii tăi, înseamnă că te-ai împrietenit cu cine nu trebuia!
  44. Toţi oamenii te aud când vorbeşti; prietenii însă înţeleg ce spui iar cei mai buni prieteni sunt cei care pricep şi ceea ce n-ai spus în cuvinte!
  45. Unii oameni te fac să doreşti ca părinţii lor să nu se fi întâlnit niciodată!
  46. Un proverb este o propoziţie scurtă bazată pe o experienţă îndelungată!
  47. Când marfa este bună MERITĂ să-i faci reclamă, când e proastă TREBUIE să-i faci reclamă!
  48. Sărăcia nu este dezonorantă în sine, atâta vreme cât nu este produsul lenii, ignoranţei sau risipei!
  49. Aproximativ 95% din sfaturile pe care le primesc nu au nici o valoare, dar se merită să le aud pentru acel 5% care merită toată atenţia!
  50. Există două căi sigure spre dezastru: să asculţi de toată lumea şi să nu asculţi de nimeni!
  51. Dacă spui întotdeauna ceea ce gândeşti, nu te aştepta să auzi întotdeauna ca răspuns numai ceea ce-ţi place!
  52. Este uimitor ce repede ajungi să fii convins de un lucru, de îndată ce afli care este părerea şefului!
  53. Dacă toată lumea este de acord cu tine, probabil că eşti foarte inteligent, sau s-ar putea să fii… şeful!
  54. Şeful este o persoană care vine întotdeauna devreme când tu ai întârziat şi întârzie ori de câte ori vii devreme!
  55. Bărbatul care ghiceşte corect vârsta unei femei s-ar putea să fie perspicace, dar nu este prea… deştept!
  56. Dacă munca asiduă nu este un talent este, în orice caz, cel mai bun înlocuitor al lui!
  57. Zece persoane care vorbesc fac mai multă gălăgie decât 10.000 care tac!
  58. Faptul că tăcerea este de aur explică de ce este aşa de puţină!
  59. Mai bine să taci şi să pari prost, decât să vorbeşti şi să spulberi toate îndoielile!
  60. Iubeşti viaţa? Atunci nu mai risipi timpul din care este făcută!
  61. Eram trist că n-am pantofi, dar am întâlnit pe unul care n-avea picioare!
  62. Adevărata valoare a unui om este cât l-ai preţui dacă ar pierde tot ceea ce are!
  63. Vârsta nu te poate proteja de atacul iubirii, dar iubirea te poate proteja, într-o oarecare măsură, de atacul anilor!
  64. Tocmai când credeam şi eu că o scot la capăt, se găsi unul care să mute capătul mai încolo…!

Animale – peştişorul de aur

Posted in Bancuri at 10:30 am by rast

Un pescar prinde în undiţă peştişorul de aur, care începe să vorbească:

- Zii mă, să nu mai pierdem timpul: câţi bani vrei, ce ţară vrei să conduci şi ce fotomodel doreşti să te trezească în fiecare dimineaţă!… Ai dracului… că n-aţi cere unu o carte sau un bilet la teatru…

03.15.07

Prentice Mulford – procesarea informaţiilor

Posted in Ce au spus... at 6:49 pm by rast

În felul acesta, milioane de oameni doreau în ascuns un mijloc mai rapid de deplasare – au fost descoperite aburul şi electricitatea. Curând, vor veni la rând alte probleme, alte cerinţe, năzuinţe interioare, exigenţe interioare.

“În zarea nemuririi”


 Dacă tot am fost catalogat că o iau prin “miriştea cărţilor” (comentariul de aici), am început să “răsfoiesc” o carte pe care am găsit-o, în format electronic, pe net. Recunosc, e prima dată când aud de ea şi de autorul ei, dar are un titlu interesant “În zarea nemuririi”.  

Şi iată-mă-s la primul citat din această carte!

“milioane de oameni doreau în ascuns un mijloc mai rapid de deplasare”… nu numai viteza de deplasare, ci chiar deplasarea, cunoaşterea altor locuri decât cele ştiute, apare ca “un efect” al unei cauze. Care ar fi cauza? O dorinţă de a şti, de a cunoaşte. Dar care ar fi cauza acestei dorinţe de a cunoaşte? Este o lipsă de echilibru interior. Cunoaşterea nu este un “scop în sine”, ci un mijloc de a “aduna” impresii, informaţii…

Adrian Restian, în cartea sa: “Patologia cunoaşterii”, demonstrează – pe baze ştiinţifice, medicale – că omul, organismul uman, are nevoie, pentru un trai sănătos, “să proceseze” informaţii noi. Am spus “să proceseze” şi nu “să cunoască”, din cauză că organismul uman nu se reduce doar la conştiinţă, minte şi memorie. Organismul uman are nevoie să proceseze chiar şi “informaţie motorie”. Mă refer la procesul de a merge. Acest proces, chiar dacă este făcut cu mintea la alte gânduri şi/sau probleme, aduce o procesare de informaţii. Picioarele parcă “merg singure”, sesizează bordurile, gropile, intersecţiile, etc. Sistemul nervos transmit/procesează aceste informaţii; le transmit la creier şi creierul ia o decizie: ocoleşte obstacolele, sare bordurile. La acest gen de procesare a informaţiei mă refeream: întregul sistem nervos, nu numai memoria, are nevoie de informaţie nouă. Pentru a procesa informaţie nouă, sistemul nervos are nevoie de mişcare.

03.13.07

Osho – răul şi binele

Posted in Ce au spus... at 8:18 pm by rast

Adevărat vă spun că nu există nici rău, nici forţe ale răului în lume. Există în schimb fiinţe care sunt conştiente, şi fiinţe care sunt cufundate în somn. Întreaga energie este în mâinile fiinţelor trezite. Şi o fiinţă trezită poate trezi întreaga lume. O lumânare aprinsă poate aprinde milioane de lumânări, fără să îşi piardă propria sa lumină.


Ce coincidenţă?  :)  

Chiar azi am găsit acest citat al lui Osho care spune că nu există forţe ale răului, ca o completare a ceea ce am scris anterior, aici. Numai că Osho foloseşte o exprimare mai dură, catalogând fiinţele umane în conştiente şi cufundate în somn. Această “cufundare în somn”, eu aş numi-o “dezorganizare”… a trăi o viaţă oarecum haotic, fără o ţintă precisă…

“Şi o fiinţă trezită poate trezi întreaga lume”… la această idee am reţineri destul de mari. Din câte am observat, marea majoritate a oamenilor, nu numai că nu-şi pun aceste probleme dar, “somnul” indus de această lipsă de organizare interioară, este destul de “dulce”. O organizare, o “trezire” – cum o numeşte Osho – nu se poate face decât cu anumite eforturi. Nu este uşor, dar roadele acestor eforturi sunt pe măsură. Odată “organizat”, ordonat “în gânduri şi simţire”, altfel este viaţa, traiul clipă de clipă… începi să trăieşti fiecare secundă.

Hmmm!!! Este o percepţie a zilelor noastre, în care ni se pare că timpul a căpătat o altă valoare, parcă a devenit mai scurt. Acest lucru a făcut să apară păreri că timpul, ziua, s-a scurtat. Circulă pe Internet o idee, că ziua nu mai are 24 de ore, ci 17 sau 18. Să fim serioşi, acest lucru trebuia să fie sesizat de ceasuri.

Această aparentă scurtare a timpului zilei este doar o percepţie a noastră, a fiecăruia dintre noi, asupra scurgerii secundelor.

« Previous entries