Archive for October, 2006
10.22.06
Posted in Succesul at 5:49 am by rast
Gurdjieff, în cartea “Întâlniri cu oameni remarcabili” (Editura RAM, 1996) menţionează cele două tipuri de dorinţe, dar sub denumiri specifice: “dorinţa minţii” şi “dorinţa inimii”.
“- Ei, Gogo, Gogo! Ai muncit, ai suferit şi ai lucrat fără încetare timp de 45 de ani şi nu odată te-ai decis să lucrezi astfel încât fie şi numai pentru căteva luni dorinţa minţii tale să devină dorinţa inimii tale. Dacă ai fi fost în stare să realizezi acest lucru, nu te-ai găsi acum la această vârstă înaintată în singurătatea în care te afli!”
Cuvintele de mai sus sunt adresate de un bătrânel simpatic prinţului rus Iuri Lubovedski la vârsta de 60 de ani. Prinţul, care avea o stare materială de invidiat, nu a reuşit să-şi găsească “liniştea interioară” care să-i confere la bătrâneţe acel echilibru şi mulţumire necesare unui trai şi a unui sfârşit “împăcat cu tine însuţi”. El era cuprins de un zbucium (emoţional) permanent din cauza ne-găsirii unor răspunsuri corespunzătoare la problemele care şi le pusese întreaga viaţă.
După cum se desprinde şi din citat, încercarea de a impune minţii emoţionale anumite dorinţe prin intermediul raţiunii întâmpină multe greutăţi, putând chiar a se solda cu eşecuri totale. Prinţul nu a reuşit nici măcar pentru câteva luni acest lucru.
O altă idee importantă menţionată este singurătatea (sentimentul singurătăţii) pe care prinţul o resimţea în fiinţa sa, chiar dacă avea o viaţă, pe care averea şi statutul i-o acorda, plină de anturaje şi evenimente care să-i poată acoperi timpul.
După cum se vede, sentimentul de singurătate poate fi înlăturat doar printr-o relaţie corespunzătoare cu tine însuţi, stabilită prin satisfacerea unor dorinţe naturale (în cazul prinţului fiind vorba de o suită de întrebări existenţiale la care nu a reuşit să găsescă răspun pe cale raţională).
Permalink
10.21.06
Posted in Succesul at 8:32 am by rast
Odată ajunşi maturi, ocupând un “scaun” (mai mult sau mai puţin confortabil în virtutea job-ului ales), suntem cuprinşi de vâltoarea vieţii cotidiene, în veşnică criză de timp. Nu mai avem timp “să stăm” cu noi înşine, să ne facem ordine în gânduri, în dorinţe, în idealuri.
Mergem ca tăvălugul la vale fără a trage măcar câteva secunde pe dreapta şi a ne întreba: unde merg? încotro mă îndrept? vreau eu într-adevăr să merg într-acolo?
Întrebările asupra vieţii îşi fac loc în mintea noastră abia la vârste înaintate, când criza de timp nu mai constituie o sursă de stres. Dar ele îmbracă o nouă formă: unde am ajuns? de ce am ajuns aici? oare nu era mai bine dacă…?
Dar, de cele mai multe ori, este prea târziu. Popularul: “cum îţi aşterni aşa dormi” îşi pune şi aici amprenta, lăsând deseori regrete, frustrări, vise ne-împlinite.
Din acest motiv este bine să acţionăm de timpuriu. Să stăm de vorbă cu noi înşine şi să facem ordine în dorinţele noastre. E bine să le depistăm pe cele care vin din esenţa fiinţei noastre şi pe cele care ne sunt inoculate de societate.
Dar nu numai comunicarea şi conştientizarea lor contează ci şi puterea, voinţa de a acţiona pentru a le duce la îndeplinire. Fără a încerca să emit vreo părere despre autor, este demnă de reţinut ideea expusă de Coelho în cartea Alchimistul: de a urma “legenda personală”. Nu este vorba de o legendă ci este un mod metaforic, literar, de a exprima un “dat nativ” al omului. Nu este vorba de aptitudini, ci de un fel de destin care îşi face cunoscută prezenţa în fiinţa umană prin dorinţe liniştite (ne-tumultoase) dar persistente.
Legenda personală este unică în viaţa unui om dar, pentru unii, atingerea ei poate dura perioade mari de timp, ştiind că nu doar scopul contează ci şi drumul până ajungi la el.
Valorile sociale tind să caute satisfacerea unui grad ridicat de confort fizic, neglijând destul de mult “o grijă elementară” pentru confortul psihic (deseori este “lăsat în grija” unor medicamente). Îmbunătăţirea confortului fizic (şi nu numai) este înscris în natura umană dar, din păcate, de cele mai multe ori este însoţit de o activitate cotidiană monotonă; de rutină - care poate deveni foarte uşor plictisitoare. În plus, o astfel de activitate, ne-aducând ceva nou din punct de vedere informaţional, la nivelul minţii sau a simţurilor, poate crea, în afara unei plafonări profesionale, o blazare şi o lipsă de interes pentru adevăratele valori ale vieţii, chiar şi pentru o necesitate interioară: de a comunica cu cei apropiaţi.
Permalink
Posted in WordPress at 4:48 am by rast
Tot jucându-mă cu WordPress-ul instalat pe PC-ul meu, local (localhost pentru admini) am primit o eroare pe care o voi copy-paste aici, pentru posteritate. Să-mi fie învăţătură de minte!!!!
Fatal error: Cannot redeclare ocadia_sidebar() (previously declared in D:\Program Files\Apache Group\Apache\htdocs\wordpress\wp-content\themes\ocadia\functions.php:22) in D:\Program Files\Apache Group\Apache\htdocs\wordpress\wp-content\themes\ocadia\functions.php on line 40
M-am uitat în fişierul buclucaş dar nu m-am prins. Promiţându-mi solemn să beau mai mult lăptic (nu să cresc mare şi voinic… numai să mă prind mai uşor în ale informaticii) m-am gândit la un şiretlic.
Să văd unde-şi ţine WordPress-ul stocată informaţia despre thema utilizată. Aşa că m-am aplecat încruntat asupra tabelelor create la instalare şi pe care le-am şi etalat în blog.
Şi iată ce-am găsit (descoperit e prea mult spus): în tabelul “options” există două înregistrări care stochează numele theme-i:
- template
- stylesheet
am înlocuit ceea ce scria acolo (ocadia - bineînţeles) cu “default”….
Mereeeeeee!!!!!!!!!!!!!!
Ce să-i faci? Ăsta e românul…. dacă nu ştie prea multe… se descurcă el cumva.
Permalink
Posted in WordPress at 4:07 am by rast
Un alt lucru care nu prea-mi place la Ocadia este că nu are o demarcaţie pronunţată între post-urile listate; sau poate nu-mi sare mie în ochi suficient de clarificator. Titlul ăla bold-uit din thema default mi se părea mai săritor în ochi.
Aruncând un ochi (cel de mi-a rămas liber după săritura ne-demarcaţiei) pe sursa .html-ului am observat că data post-ării este afişată cu ajutorul class-ei “storydate” al CSS-ului…. Aşa că am dat o fugă în szle.css şi am modificat “font-weight” din normal în 900.
Tot nu mi se pare edificator. Ochii mei suportă, se vede, sărituri mai cu tărie (a nu se înţelege alcool dublu rafinat sau pălincă).
Un neuron ghiduş mi-a şoptit să folosesc o imagine de fundal. Mi se pare interesantă ideea, acu să caut o imagine potrivită, cool şi fără copyright.
Vă ţin la curent (220 V, alternativ)
Permalink
Posted in WordPress at 3:39 am by rast
După o vizualizare - recunosc: superficială - a theme-lor WordPress-ului, m-am hotărât să schimb modalitatea de prezentare a blog-ului folosind interfaţa Ocadia. Motivul principal a fost acele colţuri rotunjite din partea dreaptă - sidebar-ului.
Dar, spre surprinderea mea ne-plăcută au dispărut numărul de port-uri conţinute în fiecare categorie. Oarecum contrariat am început să sap în sursele theme-i. Am folosit opţiunea “Theme editor” şi la link-ul sidebar am căutat funcţia care afişează categoriile. Se numeşte “wp_list_cats()” şi nu avea nii un parametru.
În schimb, thema default, apela funcţia cu un parametru destul de complex. Această funcţie face doar o “separare” a celor 18 opţiuni posibile, după care apelează funcţia list_cats() cu cei 18 parametri. Şi bineînţeles unul dintre ei este “optioncount” care dacă este setat cu valoarea 1, va lista opţiunile cu numărul de post-uri.
Nu promit un post în care să descriu fiecare opţiune din cele 18, dar cine ştie…
Punct ochit, punct lovit!!!
Permalink
Posted in Succesul at 2:38 am by rast
Un argument, ce este drept, de natură mistică (aş putea fi învinuit de credulitate pentru aceasta) pentru dorinţele naturale, provenite din esenţa fiinţei noastre, ar putea fi considerate acele poveşti tradiţionale ale poporului român despre ursitoare. Legătura dintre cele două (ursitoare şi dorinţe naturale) este doar o ipoteză, nicidecum o teorie plauzibilă. Ca orice ipoteză, pentru a deveni credibilă, trebuie ori să fie demonstrată ori cu argumente de “bun simţ” ori cu fapte experimentale.
Dar dacă avem în vedere o altă vorbă românească “până nu faci foc nu iese fum”, cum am putea explica apariţia minunatelor poveşti populare care ne-au încântat imaginaţia şi avântul de curiozitate al copilăriei? Oare nu cumva acele ursitoare care imprimă, încă de la naştere, un destin de urmat, un drum de străbătut în viaţă sunt personificarea unor “forţe pozitive ale universului” care înscriu în mintea emoţională a nou născutului acele jaloane, sub formă de dorinţe, care să-i ghideze viaţa?
Problema unui “dat” nativ, a unor aptitudini naturale (specifice, probabil, sufletului care s-ar putea conforma unei legi a reîncarnării - tot o ipoteză), independente de zestrea genetică, a fost mult dezbătută şi cercetată de câţiva oameni de ştiinţă. Aceştia au avut ca “punct de plecare” studiile statistice efectuate asupra gemenilor monozigoţi.
Gemenii pot fi de două tipuri:
- di-zigoţi, născuţi din două ovule şi respectiv doi spermatozoizi diferiţi,
- mono-zigoţi, născuţi din acelaşi ovul, respectiv acelaşi spermatozoid.
Pentru gemenii di-zigoţi există ipoteza ca ei să nu aibă acelaşi fond genetic, ca unele gene să difere în celulele creatoare.
Pentru gemenii mono-zigoţi se înlătură această posibilitate. Deci, cu toate că au aceeaşi configuraţie genetică şi au beneficiat de aceeaşi educaţie şi grijă părintească, cei doi gemeni încep să se deosebească prin aptitudini, comportamente şi stări emotive, încă din copilărie. Care ar putea fi cauza acestor diferenţe?
O ipoteză, pentru mulţi: destul de îndrăzneaţă, ar putea fi o “zestre ancestrală”, caracteristică a sufletului care va anima/însufleţi viitorul adolescent şi mai apoi om matur.
Permalink
10.19.06
Posted in Succesul at 10:23 pm by rast
La prima vedere “comunicarea cu tine însuţi” ar putea fi privită ca un paradox. Cum să nu comunici cu tine? Dar, pentru a explica acest lucru, fac din nou apel la o idee din cartea lui D. Goleman: “Inteligenţa emoţională”. Psihologia modernă a observat, în fiinţa umană, existenţa a două minţi: una raţională şi alta emoţională - care simte.
Goleman, în cartea sa, dă un exemplu foarte simplu. O femeie, în urma unui divorţ, după o perioadă de timp relativ lungă, susţinea că s-a obişnuit cu noul ei stil de viaţă; de a fi singură şi de a nu mai suferi după fostul ei soţ. Dar, în timp ce susţinea verbal, cu tarie această idee, o lacrimă a apărut în colţul unui ochi.
Presupunând că femeia nu minţea, ci era sinceră cu ea însăşi, ce se întâmplase? Ea, raţional (mintea raţională), s-a obişnuit cu gândul de “a-l fi pierdut definitiv” pe fostul soţ dar, emoţional/sentimental (mintea emoţională) tot mai păstra un sâmbure de regret.
Ea, ca orice om, îşi putea controla mult mai uşor mintea raţională decât simţămintele. Odată înscrisă/înregistrată o idee, un sentiment, ostare de spirit, în mintea raţională este foarte greu să o mai putem controla, să o mai putem stăpâni. Ea ăşi va face apariţia în conştientul nostru ori de câte ori vom scormoni anumite amintiri legate de acea idee sau eveniment.
Important, pentru o dezvoltare personală adecvată, este cunoaşterea minţii noastre emoţionale şi racordarea celor două minţi ale noastre. Vedeţi, nu am spus: programarea minţii emoţionale funcţie de dorinţele noastre raţionale, ci “racordarea” celor două minţi.
În mintea emoţională sunt înscrise două tipuri de dorinţe:
- dorinţe dobândite prin educaţie, din sistemul de valori al societăţii la un moment dat. Ele sunt înscrise pe cale raţională, conştientă;
- dorinţe naturale, cu care ne naştem sau le dobândim fără a folosi raţiunea, din subconştient.
Cel mai important lucru este să reuşim să “depistăm” sursa fiecărei dorinţe ale noastre. Iată în ce constă comunicarea cu noi înşine. A determina/tria dorinţele noastre şi a ne concentra asupra acelor dorinţe care “ne vin” din subconştient, din “străfundurile fiinţei noastre”. Aceste dorinţe, pot constitui “un ghid” personal pentru a ne găsi locul în micul nostru univers (familie, amici, colegi de servici).
Ideea celor două tipuri de dorinţe este (a fost)metaforic ecranizată de Tarkovski (după un roman al fraţilor Strugatki) în filmul Călăuza. Este vorba de o anumită zonă geografică în care se spunea că se îndeplinesc dorinţele, motiv pentru care multe persoane făceau călătorii în acea zonă. Iată ce spune un om (oarecum mai “special”), numit călăuză în acea zonă:
“Fiindcă a înţeles că nu orice dorinţă se împlineşte aici, ci numai dorinţele cele mai profunde. Nu ceea ce implori cu glas înalt…
devine realitate aici, ci numai ce se potriveşte cu natura ta, cu esenţa ta, despre care nu ştii nimic. Dar, care se aflã în tine, dirijându-ţi întreaga viaţă.”
Nu vreau să fac o analiză sintactico-morfologică a citatului de mai sus, dar observaţi modalitatea de exprimare: esenţa care… iţi dirijează întreaga viaţă. Poate ar fi fost mai corect spus: “încearcă să-ţi dirijeze”. Şi această încercare de dirijare se face prin intermediul dorinţelor subconştiente.
Permalink
Posted in Succesul at 7:04 am by rast
Nu este suficient să deţii informaţia, să fii specialist într-un anumit domeniu, trebuie să şi faci cunoscut acest lucru. Trebuie “să ştii să-ţi vinzi marfa”, marfă de preţ al sec. XXI - informaţiile pe care le deţii şi ce poţi face cu ele.
Chiar dacă “ştii multe”, dar stai în “colţul tău” nu vei putea să-ţi atingi ţelurile propuse. Un simplu C.V. în care scrii ce ştii nu rezolvă, în cele mai multe cazuri, această problemă a comunicării cunoştinţelor tale. În anumite domenii este bine să faci un “demo”, o mică aplicaţie practică a cunostinţelor de care dispui.
Într-un C.V. are mare importanţă şi modul de exprimare prin care enumeri, descrii ceea ce ştii. Uneori, modul de exprimare, poate constitui un punct în minus; angajatorul sau persoana de la resurse umane care face angajarea şi consultă C.V.-ul, te poate considera un lăudăros şi, în consecinţă, o persoană dificilă.
Deci, comunicarea cu ceilalţi, cel puţin în domeniul expunerii abilităţilor personale, are o mare importanţă, nu numai într-o primă fază a angajării, ci şi ulterior la locul de muncă. Dacă încercăm să adaptăm vechea vorbă din popor: “ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face”, puneţi-vă o întrebare în sinea dvs.: cu cine aţi dori să colaboraţi la locul de muncă:
- cu un ultra-specialist în domeniu dar care are (mari) dificultăţi în comunicarea cu semenii săi. Adică o persoană considerată dificilă, cu un limbaj de exprimare sărac, mofturoasă, nervoasă, etc…
- cu un mai-puţin-specialist dar cu abilităţi de exprimare şi comportare. Răbdător, senin, cu un ton glumeţ, ne-supărăcios, îngăduitor cu greşelile dvs. de ne-specialist în domeniul respectiv, respectuos, etc…
Nu vreau să fac un chestionar dar aş vrea să fiţi sincer cu dvs. însuşi.
Aceste abilităţi de comunicare pot fi dezvoltate în timp, numai că succesul eforturilor făcute în acest sens, tot de un “şurubel” interior depinde. Trebuie să schimbi ceva în tine, în modul de a percepe lumea şi sistemul ei de valori.
Permalink
10.17.06
Posted in WordPress at 7:51 am by rast
Prima problemă care mi-am pus-o, încă de la începuturile post-ării pe blog, a fost posibilitatea urmăririi interesului vizitatorilor. Adică vizualizarea numărului de afişări a unui post.
Chiar dacă şi această modalitate, de a vedea numărul de afişări, este într-o mare măsură subiectivă; datorită faptului că titlul poate “tenta” afişarea întregului post dar, în realitate, conţinutul să nu prezinte interes. Asta este în primul rând problema proprietarului blog-ului, în ce măsură îşi alege titlurile, ca acestea să fie în strânsă corelaţie şi să reflecte cât mai fidel, ideile transmise în cadrul post-ului.
Acesta a fost şi motivul principal pentru care am optat să scriu un post dedicat excluvis tabelelor create la instalare (puţini sunt interesaţi de componenţa tabelelor, iar cei interesaţi pot să le “descopere” şi singuri), WordPress-ul nu oferă (încă) nişte posibilităţi (hai să le numim câmpuri în tabele) de a contoriza astfel de statistici.
Această deficienţă a mai fost sesizată şi deja sunt oferite/create plugin-uri care rezolvă într-o oarecare măsără problema statisticilor, unele dintre ele oferind chiar o afişare a post-urilor funcţie de popularitatea acestora. Dar pentru aceasta se adaugă nişte câmpuri în anumite tabele sau se crează tabele noi.
Permalink
Posted in Încotro at 6:52 am by rast
Observ, de vreo 3-4 ani, cum, din ce în ce mai multă lume, îşi ia/cumpără/adoptă un căţel sau o pisică, pentru a le ţine companie în casă. Dar nu numai în casă. Există o tendinţă de a (din ce în ce mai mulţi oameni o practică) avea grijă de acele vietăţi numite comunitare.
Nu am nimic împotriva acestor fiinţe. Şi mie îmi sunt dragi, dar trebuie să recunosc: de la distanţă. Mă declar un mare ne-iubitor al celorlalt tip de fiinţe, mult mai mici ca dimensiuni şi care pot fi denumite “chiriaşii” pisicilor şi căţeilor. Pe scurt: a puricilor.
Dar m-am întrebat care ar putea fi cauza acestei tendinţe. Principala cauză, dar poate nu în majoritatea cazurilor valabilă, este lipsa de comunicare şi afectivitate cu fiinţele umane apropiate (familie, amici, colegi de servici, etc…).
Un argument care susţine această ipoteză (nu-s chiar dus cu pluta să cred că acesta este adevărul, pentru aceasta trebuie făcut un studiu statistic competent) ar fi că tendinţa generală este, nu numai de a da mâncare şi a oferi o mângâiere acestor fiinţe drăgălaşe, ci de a discuta (sau mai bine zis: de a le vorbi) cu ele ca şi cu un om.
Un exemplu cred eu, puţin ne-le-locul-lui: la o trecere de pitoni semaforizată o doamnă cu un căţel în lesă. Căţelul încearcă să traverseze şi oarecum forţează lesa. Doamna îl “struneşte”, îi aplică “o coadă de lesă” pe spate şi îi spune: “unde mergi, nu vezi că-i roşu”. Presupunând, prin reducere la absurd, că acel căţel ar fi beneficiat de un dresaj corespunzător, ar fi putut depista el cu privirea poziţionarea semaforului şi culoarea care o indică?
O să spuneţi că este un caz izolat, că acea doamnă este mai… “excentrică”, dar am văzut mai multe cazuri…. şi am o vorbă: pe lumea asta nu există doar 3-4 persoane plecate cu zmeul şi culmea, pe toate să le întâlnesc eu. Câte cazuri n-or mai fi fără să le fi văzut sau măcar auzit de ele.
Dar să revenim la cauză, la tendinţa de scădere a comunicării dintre membrii unii comunităţi (a se vedea şi practica de “team building” din sfera locului de muncă). Nu vreau să fac comentarii prea multe (nu am pregătirea pentru aşa ceva) şi nici să dau soluţii, dar mă întreb în continuare: încotro se îndreaptă societatea noastră?
După cum vedeţi nu promovez biblicul: “iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”. Sunt de părere că este drum lung până la acea iubire dezinteresată, cântată de poeţi şi sfinţi. Noi, oamenii obişnuiţi, ar trebui să comuncăm.
Dar dacă despicăm firul în patru şi ne punem întrebarea: care este cauza/cauzele lipsei de comunicare? Cineva, pe o listă de discuţii, presupunea că televiziunea este cauza. Oamenii nu mai stau de vorbă unul cu altul, preferă să vadă un film. Dar, îmi pun eu întrebarea: de ce oamenii nu vor să mai vorbească unii cu alţii?
În acest moment (dacă WordPress-ul nu mă ajută şi să afişeze data post-ului) 17 octombrie 2006, părerea mea este că “rădăcina” acestor tendinţe este o lipsă a fiecăruia dintre oameni de a accepta sistemul de valori al celuilalt. Fiecare se consideră pe el normal şi pe celălalt anormal, consideră că el vorbeşte/face/gândeşte bine şi celălalt rău. Dar celălalt, crede invers.
Brrrrr!!!!! şi mintea mă duce la un alt percept biblic: “nu-i judeca pe ceilalţi”… şi aş completa eu: “încearcă să-i înţelegi şi să-i accepţi”. Dar asta e deja altă mâncare de peşte…. sau, că e sezonul, un alt fel de zacuscă.
Permalink
Next entries » · « Previous entries
