02.14.07
Osho - adevăr şi libertate
Motivul pentru care oamenii vorbesc mereu despre adevăr este clar. În inima lor exisră o sete după adevăr, le este ruşine că nu sunt în posesia acestui adevăr şi, de aceea, vorbesc despre el. Însă acestea nu sunt decât cuvinte. Faptul de a trăi în conformitate cu ele este prea periculos, riscul este prea mare. La fel se întâmplă şi cu libertatea. Toţi oamenii doresc libertate de exprimare, însă nimeni nu este cu adevărat liber. Şi nimeni nu doreşte să fie cu adevărat liber, deoarece libertatea aduce cu sine responsabilitatea: ea nu vine singură. Iar faptul de a fi dependent este simplu: în acest caz răspunderea nu îţi revine ţie, ci persoanei de care eşti dependent. Oamenii au adoptat deci, un mod de viaţă schizofren. Ei vorbesc despre adevăr şi despre libertate, însă trăiesc în minciună şi sclavie… Iar lanţurile robiei sunt numeroase, deoarece faptul de a fi sclavi vă face să fiţi eliberaţi de răspundere. Un om care doreşte să fie liber trebuie să accepte responsabilităţi imense. El nu îşi poate arunca răspunderea pe umerii nimănui. Indiferent ce face, indiferent ce este, răspunderea îi revine în întregime.
De multe ori, şi nu numai Osho, vorbeşte despre inimă. În vorbirea curentă este un fel de metaforă pe care mulţi o folosesc cu sensul de suflet, etc. Pentru mine ea are un altfel de sens. În primul rând, evit această exprimare, îmi plac lucrurile clare, definibile.
Paul Brunton, în cartea Căutarea Supraeului, spune că SupraEul se află localizat în atriul drept din inimă. Eu, personal, când aud expresia cu “inima”, asociey această exprimare SupraEu-lui. Dar, în vorbirea curentă cu alţii, folosesc termenul de corp cauzal, SupraEu sau adevăratul eu.
“În inima lor exisră o sete după adevăr”… mi-am adus aminte despre o întâmplare mai veche şi una mai nouă 
Aia veche: prin 2000-2001, în urma unor întâlniri/comunicări cu nişte oameni mincinoşi, mi-am pus problema dacă să mă schimb, minţind şi eu; sau să rămân aşa “prost de sincer”. Adoptasem calea asta, de a spune adevărul - ceea ce gândeam - de vreo 8-9 ani. Am avut multe de pierdut, le-am şi pierdut.
În acel moment mi-am pus foarte serios problema dacă “să mă dau cu lumea sau nu”. Inima ( SupraEu-l ) mi-a spua: “mai gândeşte-te”… nu mi-a spus “vai! Doamne fereşte! nu fă asta” , m-a lăsat la libera mea alegere. M-am mai gândit şi am rămas sincer.
Aia nouă… fiind sincer, am avut multe de pierdut. În primul rând aprecierea celorlalţi, de care, trebuie să recunosc, “MI SE FÂLFÂIE” (îmi pare rău pentru exprimarea de maidanaz, dar una academică nu am găsit pentru a exprima adevărata stare când mă gândesc la aprecierea celor care mă înconjoară). La noul loc de muncă (exact 2 săptămâni) am de învăţat practic TOTAL altceva: nişte limbaje de programare noi (LD, FBD, CFC, etc), modul de funcţionare al unei staţii de asfalt şi/sau betoane (şi trebuie să le ştiu în amănunt, că doar le voi programa să funcţioneze în mod automat…). Nu mă sfiesc, şi atunci când sunt întrebat ce mai fac, răspund că: învăţ. Deja oamenii au început să se uite urât la mine: ce? sunt plătit ca să învăţ? În mintea lor îngustă, ei cred că toată lumea tre’ să ştie cum funcţionează o staţie de asfalt. E bine că şefii îşi dau seama de necesitatea unei astfel de perioade de învăţare.
Rămân sincer în continuare…
“Şi nimeni nu doreşte să fie cu adevărat liber, deoarece libertatea aduce cu sine responsabilitatea”… aduce responsabilitatea de a fi stăpân pe propriile tale decizii. amenii au tendinţa de a cere sfaturi. Oare de ce? Nu cumva pentru a avea pe cine da vina ân caz de ne-reuşită? Nu în sensul de a se justifica faţă e alţii, ci faţă de ei înşişi. Oamenii, marea lor majoritate, nu au puterea de aşi lua viaţa în propriile mâini, vor sfaturi…
