02.13.08
Napoleon Bonaparte - inteligenţa emoţională
În mine trăiesc doi oameni: unul e numai inimă, iar celălalt numai cap. Să nu credeţi că nu am şi eu o inimă simţitoare ca toţi oamenii. Sunt chiar un om bun. Dar încă din prima tinereţe m-am străduit să reduc la tăcere această coardă care acum a amuţit de tot.
Napoleon Bonaparte
“În mine trăiesc doi oameni”… o definire a propriei personalităţi din punctul de vedere a unei persoane care ştie să delimiteze foarte clar ceea ce gândeşte şi ceea ce simte.
“Să nu credeţi că nu am şi eu o inimă simţitoare ca toţi oamenii”… propoziţia de mai sus mă duce la numeroase gânduri. În primul rând, încă de pe vremea lui Napoleon, se ştia de “inimă simţitoare”, o definire populară a ceea ce psihologii numesc inteligenţă emoţională. Cuvintele “ca toţi oamenii” mă face să emit ipoteza că pe vremea lui Napoleon mai multe persoane ascultau de… vocea inimii.
“Sunt chiar un om bun”… tot acest citat mi-a schimbat părerea despre Napoleon. Nu aveam o părere rea despre el, practic nici nu-mi formasem o părere; nu mă interesa subiectul. Acest citat îmi dovedeşte că Napoleon a fost o persoană care se cunoştea foarte bine. E foarte greu să simţi în tine bunătate dar să te comporţi cum gândeşti… să stopezi bunătatea ce emană din tine.
“Dar încă din prima tinereţe m-am străduit să reduc la tăcere această coardă”… Napoleon a făcut acest lucru conştient, la o vârstă la care a început să aibă putere de discernământ asupra propriei persoane.
De remarcat faptul că până la această vârstă, educaţia l-a lăsat să-şi dezvolte această “voce a inimii“. În zilele noastre, încă din primele zile de viaţă, copilului îi sunt alterate aceste simţăminte şi, ajungând la vârsta la care poate avea un discernământ asupra propriei persoane, nu are alternative de alegere. Singura lui cale este “gândirea raţională“.
“care acum a amuţit de tot”… multe persoane neagă existenţa acestei “voci a inimii”, iată motivul acestei negări, descris de însuşi Napoleon: după o anumită perioadă de neglijare a vocii, ea devine mută, sau mai exact spus ne-perceptibilă. În realitate “vocea inimii“, nu muţeşte niciodată, ea continuă să vorbească “până pe patul morţii“, dar devine o şoaptă, pe care omul nu o mai percepe.
Din acest motiv oamenii neagă această voce, ea este aproape o utopie pentru ei. Oamenii cred doar lucrurile pe care le pot percepe în mod direct.
