11.07.06
Gurdjieff - ego imuabil
din Ouspensky, “Fragmente dintr-o învăţătură necunoscută”.
- Una dintre cele mai grave erori ale omului, spunea el, cea care trebuie să-i fie reamintită mereu, este iluzia sa cu privire la propriul său “eu”.
Omul, aşa cum îl cunoaştem, omul maşină, omul care nu poate “să facă” (să acţioneze), omul cu care şi prin care “totul se întâmplă” nu poate avea un “eu” permanent şi unic. Eu-l său se schimbă la fel de repede ca şi gândurile sale, sentimentele sale, toanele sale, şi el face o eroare profundă atunci când se consideră ca fiind tot timpul o singură şi aceeaşi persoană. În realitate el este în permanentă schimbare; nu este niciodată cel care era cu un moment mai devreme.
Omul nu are un “ego” permanent şi imuabil. Fiecare gând, fiecare toană, fiecare dorinţă, fiecare senzaţie spune “eu”. Şi de fiecare dată pare sa fie sigur că acest “eu” aparţine Esenţialului din om, omului complet, şi că un gând, o dorinţă, o aversiune sunt expresia acestei Esenţe. De fapt nu se poate aduce nici o dovadă în sprijinul acestei afirmaţii. Fiecare gând al omului, fiecare din dorinţele sale se manifestă şi trăiesc complet independente şi separate de Esenţa Sa. Şi Esenţa din om nu se manifestă niciodată, pentru simplul motiv că ea nu există în planul fizic, ca un lucru, sau în mod abstract, ca un concept. Omul nu are un “eu” individual, în locul său există sute şi mii de “eu”-ri separate, care de cele mai multe ori se ignoră reciproc, nu au nici o legatură sau, din contra, sunt ostile unele altora, exclusive şi incompatibile. În fiecare minut, în fiecare moment, omul spune sau gândeşte “eu”. Şi de fiecare dată eu-l său este diferit. La un moment dat este un gând, acum manifestă o dorinţă, apoi o senzaţie, apoi un alt gând, şi aşa mai departe, fără sfârşit. Omul este o pluralitate. Numele său este “legiune”.
Alternanţa “eu”-rilor, luptele lor pentru supremaţie sunt comandate de influenţele exterioare. Căldura, soarele, timpul frumos, trezesc un anumit grup de “eu”-ri. Frigul, ceaţa, ploaia, trezesc o altă grupă de “eu”-ri, alte asociaţii, alte sentimente, alte acţiuni. Şi nu există nimic în omul obişnuit care să fie în stare să controleze schimbările “eu”-rilor. În primul rând pentru că omul nu le remarcă, sau nu are nici o idee despre ele, el traieşte întotdeauna în ultimul său “eu”. Unii, desigur, sunt mai puternici decât alţii; dar nu este vorba despre propria lor fiinţă conştientă. Ei nu au fost creaţi prin forţa accidentelor sau prin excitaţii mecanice externe. Educaţia, imitaţia, lectura, hipnotismul religiei, al castelor şi tradiţiilor, sau seducţia ultimelor slogane dau naştere în personalitatea unui om la “eu”-ri foarte puternice şi care domină serii întregi de alte “eu”-ri mai slabe. Dar forţa lor nu este decât cea a rulourilor în centrii de forţă ([Rulourile sunt descrise în Conferinţe psihologice ca aparate înregistratoare ale fiecarui centru pe care se graveaza impresiile. Ansamblul inscripţiilor acestor rulouri, analoage discurilor fonografului, constituie materialul de asociere pentru un om]). Şi toate aceste “eu”-ri care constituie personalitatea omului au aceeaşi origine ca şi inscripţiile rulourilor: şi unele şi altele sunt rezultatul influenţelor exterioare, ele sunt puse în mişcare şi comandate de ultimele venite.
Omul nu are un mare “Eu” unic, ci este scindat într-o mulţime de “eu”-ri. Dar fiecare dintre ele este capabil să se autoproclame ca fiind “Esenţa”, să acţioneze în numele Esenţei, să facă promisiuni, să ia decizii, să fie sau nu de acord cu ceea ce un alt “eu” ar avea de făcut. Aceasta explică de ce oamenii iau atât de des decizii pe care le îndeplinesc atât de rar. Un om decide să se trezească devreme începând chiar cu a doua zi. Un “eu” sau un grup de “eu”-ri iau această decizie. Dar trezitul devreme este treaba unui alt “eu”, care nu este deloc de acord şi care se poate să nici nu fi fost informat. Natural, omul nu va dormi mai puţin dimineaţă şi seara urmatoare va decide din nou să se trezeasca devreme. Aceasta poate să antreneze puternice consecinţe dezagreabile. Un mic “eu” accidental poate face într-un anumit moment o promisiune, nu lui însuşi, ci oricui altcuiva doar din vanitate, sau pentru a se amuza. Apoi el va dispare. Dar omul, adică ansamblul celorlalte “eu”-ri care sunt perfect nevinovate, va trebui poate să platească toată viaţa pentru aceasta glumă. Aceasta este tragedia fiinţei umane, ca oricare “eu” micuţ să aibă astfel puterea de a semna tratate, ca după aceea omul, adică Esenţa, să fie cel care trebuie să facă faţă. Vieţi întregi se petrec astfel pentru a plăti datorii contracarate de mici “eu”-ri accidentale.
