06.03.07
Osho - a fi realizat
De ce vă pasă dacă sunteţi recunoscut sau nu? Preocuparea pentru apreciere are sens doar atunci când nu vă iubiţi munca, dorinţa de a fi recunoscuţi are atunci un sens: ea este un substitut. Vă urâţi munca, ea nu vă place, însă o continuaţi deoarece va urma o recunoaştere; veţi fi apreciaţi, acceptaţi. Vă place? Atunci totul este în regulă. Dacă nu vă place, atunci schimbaţi-o. Părinţii, profesorii, insistă asupra faptului că trebuie să fiţi apreciaţi, că trebuie să fiţi respectaţi. Aceasta este o strategie foarte subtilă pentru a păstra lumea sub control. Învăţaţi un lucru fundamental: faceţi tot ceea ce vreţi să faceţi, tot ce vă place să faceţi, şi nu cereţi niciodată ca munca voastră să primească vreo recunoaştere. Ar însemna să cerşiţi.
“De ce vă pasă dacă sunteţi recunoscut sau nu?”… păi, mie nu prea-mi pasă :) Chiar zilele astea cineva (o cunoştinţă) se exprima: “Radu nu este realizat… de asta….”. Era vorba de a face anumite chestii sociale şi îşi exprima părerea că mie mi-ar fi ruşine să le fac deoarece nu sunt realizat.
Realizarea, în concepţia participanţilor la acea discuţie înseamnă: nevastă, copii, maşină, eventual casă, etc… Dar oricum, primul punct din ceea ce lumea zilelor noastre consideră realizare, înseamnă nevastă şi/sau soţ. Iar al doilea punct, copii.
Aşa mă consideră ei, sistemul de valori ai lumii în care trăim. Părerea mea: important este cum te simţi tu. Eu mă simt “al drak” de realizat, şi asta de mai mulţi ani. Dar ştiţi care sunt realizările mele? În primul rând “mă simt bine în pielea mea” sau, dacă vreţi să detaliez puţin:
- am scăpat de sentimentul singurătăţii sau, cum îmi place mie să zic: “mă simt bine între cele două urechi ale mele, când rămân cu mine însumi”,
- am scăpat de sentimentul nemulţumirii de sine sau, altfel spus, mă simt cu adevărat împlinit.
Unii se simt cu adevărat impliniţi după ce au un copil şi chiar societatea aşa consideră (într-un sistem exclusivist) că nu poţi fi cu adevărat implinit decât dacă ai un copil… sânge din sângele tău.
Probabil, multe persoane m-ar considera “duc cu pluta” sau cel puţin egoist, dacă le-aş spune că mă simt implinit făra a avea o odraslă. Dar nu sunt un caz singular :) , dacă veţi citi cu atenţie cărţile lui Castaneda, veţi vedea/citi că acesta era deseori transpus într-o altă stare de conştiinţă, în care “se simţea implinit şi că nu-i lipseşte nimic”, contrariul stării normale şi permanente de veghe, în care se simţea exact invers: ne-împlinit şi că îi lipseau multe.
Şi această stare de conştiinţă nu o simţea doar Castaneda ci, probabil, mulţi alţi tolteci, înaintea lui.
“Vă place? Atunci totul este în regulă. Dacă nu vă place, atunci schimbaţi-o.”… He, he, he!!! un lucru uşor de spus, dar greu de făcut. Am realizat un astfel de proces 
, de a-mi schimba meseria (nu pot să spun muncă, pentru că nu am lucrat nici o zi ca inginer mecanic), şi trebuie să recunosc am avut un mare sprijin în familie, care chiar dacă nu m-a înţeles şi nu mi-a dat dreptate, m-a ajutat.
Mai apoi, ca mencă în IT, am fost şi administrator, am avut contact şi cu partea hard, dar mi-a plăcut, şi îmi place, programarea. Să văd cum iese din “mâinile mele”, de sub buricele degetelor mele, ceea ce vreau… adică rezultatul corect al datelor de prelucrat. Şi bine-înţeles cu o interfaţă cu un grad mare de uzabilitate.
Îmi aduc aminte de ceea ce spunea cineva într-un citat: “dacă faci ceea ce îţi place, nu vei simţi că munceşti”. Mare dreptate!!!!
Dar trebuie să mai recunosc un lucru, această meserie nu am ales-o după criterii, de ce poartă în societate şi nici de bani mulţi, ci am ales-o după cum mi-a dictat conştiinţa sau, inteligenţa emoţională. Acu’, nu că m-aş da eu mare înţelept emoţional , dar am trăit vreo 22 de ani ghidându-mă după raţiune şi mai apoi după simţăminte. Indiscutabil, dacă aş fi pus să aleg între cele două moduri de viaţă, aş alege viaţa ghidată de ceea ce simţi. Şi nu, nu este manipulare, ci este ghidarea după Adevăratul eu, implicând adevăratul liber arbitru al fiinţei personale.
