02.02.08
Octavian Paler - Învingătorul
Cândva, mă intriga tristeţea de pe chipul “Învingătorului” sculptat de Michelangelo.Tocmai în clipa în care ar trebui să dea lovitura de graţie, el renunţă la victorie. Obosit şi scârbit, îşi întoarce privirea în altă parte. A descoperit, se pare, ceva mai presus de biruinţă şi de vanitate. Dar ce anume?
Octavian Paler - autoportret intr-o oglinda spartă
Îmi daţi voie să-i răspund eu lui Octavian Paler?
Nu am pretenţia că i-aş fi citit gândurile lui Michelangelo, dar îmi dau cu părerea. E la modă “datu’ cu părerea“.
Un om care se angrenează într-o luptă, un potenţial învingător, are motivele lui să o facă: vanitate, orgoliu, dorinţă de a le demonstra altora că el e mai bun, etc.
Un astfel de om priveşte toată viaţa ca fiind o luptă, cu potenţiali învingători şi învinşi. Ceea ce a descoperit învingătorul lui Michelangelo este, probabil, faptul că viaţa nu este o luptă ci un joc.
Să vă puvestesc păţania mea. În primăvara anului 2003 am rămas fără dorinţe, fără motivaţii, nu mă mai interesa aproape nimic din ceea ce era în jurul meu. Nu-mi lipsea nimic. Din punctul meu de vedere eram un învingător, aveam un servici, nu grozav - dar mulţumitor, o casă (la etajul 2 al blocului) a mea, o sănătate bună. Aveam un echilibru interior foarte mare. Singura mea, mare problemă, era această lipsă de dorinţe, de ambiţii sociale: nu vroiam maşină, nu mă interesează gresia, termopanele; nu mă interesează să mă îmbrac în straie de ultimă modă, etc.
Atunci, am ridicat ochii-n ceruri şi am întrebat:
- Ce se întâmplă? Unde am ajuns? Unde am greşit?
Mi s-a răspuns:
- Nu ai greşit. Ai ajuns acolo unde trebuia. Eşti pe drumul spre starea naturală a omului, acea stare care îi este specifică, încă de la creearea viaţii pe pământ. Nu starea care te învaţă societatea să o ai. Ai răbdare: o să vină un echilibru şi mai stabil. Nici nu bănuieşti de ce este ăn stare fiinţa umană. Ia-ţi concediu şi du-te la mare, pe litoral!
Nu a trebuit să-mi spună de două ori, mi-am pregătit cortul, am făcut cererea de concediu şi am cumpărat biletul de tren. Am debarcat din tren la Costineşti, am instalat cortul la poalele unui copac şi am pornit să colind prin staţiune. Simţeam cu insistenţă să mă plimb pe malul mării, valul să-mi spele glezna!
A treia zi în faţa mea, pe malul mării, văd 2 copilaşi (2 sau 3 ani) care se chinuiau să construiască un castel. Vine un val mai mare şi… gata cu castelul! A venit apa şi l-a luat! Copiii, râzând, au început munca la altul. În acel moment am primit un bocanc emoţional, drept în moalele feţei, în falca stângă:
- Vezi!!! Copii ăştia nu luptă pentru nimic! Totul este joacă pentru ei. Ei nu au dorinţa de a ridica un castel. Lor le place activitatea de construire a unui castel.
Aveam, probabil, moaca învingătorului “obosit şi scârbit”. celelalte 3 zile cât am mai stat, căutam locuri de unde să privesc copilaşi de ăştia care se joacă. Încercam să-i înţeleg! Să le înţeleg modul de gândire!
După ce am ajuns acasă, am citit cărţi scrise de Castaneda, unde am găsit ideea toltecilor de a înlocui dorinţa cu intenţia. Diferenţa dinre ele este că, în intenţie, nu te legi de rezultatele acţiunilor tale. Un fel de Karma Zoga, dacă vreţi.
Chiar şi acest blog, a început ca o joacă pentru mine Acum continuă cu o intenţie, de a face o introducere site-ului cu alimentaţia.
